Octavian Nemescu, foto credit: Mihai Benea

 

Anul trecut prin iarnă, mă aflam în vizită, în casa cuplului artistic Nemescu. Eram cu doi prieteni din industria filmului în vederea unei incursiuni mai amănunțite în muzica spectrală.

Dl. Nemescu ne deschide ușa cu ospitalitate și blândețe, pare-se puțin exagerate după mâna soției sale Erica Nemescu, care-l atinge discret pe umăr. Ne poftește într-un living dominat de cărți și obiecte de artă iar eu mă miram în sinea mea cum se face că pianul nu era principalul dominator al încăperii: era așezat discret pe una din laturile spațiului, bine îngrijit, acoperit cu bun simț de mărturii ale trecutului.  Soția și partenera sa muzicală Erica (inginer de sunet) ne servește cu ceai cald și o prăjitură sub forma unui melc în foietaj. A fost o adevărată binecuvântare after work!

Între timp, Dl. Octavian Nemescu se uita părintește la noi, încercând să articuleze un mesaj din poziția firească a oratorului de dinainte, în cuvinte puține și cu gesturi cvasi-dirijorale. Aflasem că în trecut a suferit un accident cerebral, doar că pentru noi nu era un impediment să comunicăm. A fost o întâlnire emoționantă. Și pe cuvânt acum, ne aflam față în față cu unul din părinții muzicii spectrale isonice și în același timp cu părinții lui Cristian Nemescu – știți voi, regizorul filmului California Dreamin’ la care se mai adaugă Unfinished – pentru că înainte să-l finalizeze, a murit într-un accident tragic de mașină, chiar în drum spre filmări: motivul celor mai aspre frământări din viața compozitorului și una din cauzele pentru care și-a urmat fiul spre neființă poate mai devreme decât îi era predestinat – pe 7 noiembrie, 2020, la 15 ani după tragicul eveniment. 15 ani de suferință și creație…

California Dreamin’ (Nesfârșit) România

Mă gândesc cât de profund trebuia să fi lucrat mai ales prin prisma curentului spectralist isonic pe care îl promova, conectat el însuși la spirit și credință, la o lume siderală și mistică- o subcategorie a curentului spectralist, care s-a dezvoltat pentru prima oară în România: adică un alt curent valoros pe lângă cel creat de Brâncuși “părintele artei moderne” avea să se  dezvăluie la noi,  în anul 1963, printr-o serie de conferințe susținute de Corneliu Cezar în perioada liberalizării culturale, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” (Octavian Nemescu, O muzică în așteptare).

Curând, după anii ’70 s-au dezvoltat și alte subcategorii, ca de exemplu, spectralismul improvizatoric al cărui model excentric îl avem pe Iancu Dumitrescu, coordonatorul ansamblului Hyperion, alături de soția sa, Ana Maria Avram.

În vizită la soții Nemescu acasă am realizat cât de constructivă și cât de complinitoare a putut fi întâlnirea artiștilor  muzicieni spectrali cu artiștii plastici din aceeași generație în starea lor comună de rezistență față de regimul comunist. De exemplu, neo-ortodoxismul în pictură și spectralismul isonic în muzică sunt două curente-liant, care nu neagă trecutul ci merg pe ideea de recuperare a tradiției, ambele aflate în sarcina unei experiențe religioase, într-o perioadă când misticismul era anihilat de sistem; Artiști plastici ca Marin Gherasim și Sorin Dumitrescu erau înrudiți cu filosofia spectralistă la care se alătură și poetul Ioan Alexandru.

Marin Gherasim, Cupolă I, Colecția muzeului MARe

Un LP semnat de Octavian Nemescu, intitulat “Gradeatia Naturales” și lansat în anii ’84 la casa de înregistrări Electrecord prezintă pe copertă o instalație sub forma unei spirale, realizată de artista experimentalistă Wanda Mihuleac – o imagine pe care am regăsit-o apoi, în variantă mărită, în sufrageria soților Nemescu: o mărturie a  colaborării dintre artiști era această fotografie așezată central pe unul din pereți, ca un centru de greutate al încăperii la care gazdele se raportau atunci când vorbeau despre solidaritatea dintre cei doi artiști pe idei ecologiste: “Ea făcea instalații spiralate din mușchi și licheni și eu ofeream o muzică cu greieri, zumzete, sunete din natură.” (Octavian Nemescu).  Spectralismul înțeles într-un sens mai larg s-a născut în occident, ca un manifest împotriva muzicii serialiste, atonale, „artificiale” prin invocarea unui centru de greutate care să recupereaze acustica fundamentală uitată a sunetului cu armonicele apropiate lui. Vizual ar putea arăta ca un nucleu sau ca o spirală a Wandei Mihuleac sau ca ceva mai sideral, aproape de cosmos, asemenea unei Căi Lactee.  Privit mai pragmatic, spectralismul este un curent anti-duchampian de împotrivire în fața banalității și bruitismului- două dintre caracteristicile serialismului în muzică.

 

“Rezonanța naturală a sunetelor armonice este însăși natura sunetului; or, seriaștii practicau niște dogme muzicale care erau nenaturale și anume non-centrismul, non-gravitația… or, noi suntem ființe care avem nevoie de un centru de gravitație (…) Avem nevoie de cineva în jurul căruia să gravităm, să ne raportăm la el, un profesor, un mentor. Apoi, suntem ființe ce trăim într-un mediu gravitațional.” (Octavian, Nemescu, O muzică în așteptare, Ed. Parkour, București)

Ritualul de invocare al unui centru de greutate prin muzică este strâns conectat la natură în sensul ei plenar, iar natura fizică devine spațiul neconvențional și punctul  comun de întâlnire al artiștilor; era oaza de creație pentru artiștii cu vocația reîntoarcerii la tradiție. Ca dovadă că mai târziu, în 2013, muzicologul german Thomas Beimel a inaugurat filosofia spectralistă și a organizat un concert portret Octavian Nemescu în  mijlocul grădinii botanice de la Wutternal: “Partita radicale” (The Roundtable)

 

Wanda Mihuleac, „Proiecte ecologiste”, 1978, Muzeul Colecțiilor din București

Criticii spun că spectralismul este în România ca la el acasă, datorită isonului care apare ca element fundamental de recuperare al cânturilor byzantine, ortodoxe. Mai mult decât atât, Octavian Nemescu spunea că este un curent cu valori universale, un “arhetip cultural”. (Sorin Lerescu, În lumea muzici contemporane, Ed. Muzicală, București 2011) relevat și în ragas-urile indiene cât și în tradiția ebraică, doar că la noi se află dintotdeauna în adâncul buciumului românesc, în armonicele lui de rezonanță, în instrumentele străvechi …

Ceea ce pare să-i contrapună spectralismului ca filosofie de recuperare a tradiției este sistemul de notare pe portativ care diferă cu totul de cel clasic, obișnuit. Partiturile lui Octavian Nemescu arată ca niște lucrări de artă cu însemne și simboluri universale, semnificații sonore, construcții nivelate de idei universale… Toate par să reflecte conceptul de metamuzică despre care compozitorul Nemescu vorbște în repetate rânduri ca despre „o privire de sus a lumii bizantine”.

Acum, compozitorul Nemescu ar putea fi acea privire de sus…

 

 

 

Fig. 3 Partitura Metabinzatinirikon Octavian Nemescu

 

 

Fig. 1 Partitura Muzica Imaginară, Octavian Nemescu

 

 

Elena Ghițoiu (editor & content writer) Cred că arta trebuie înțeleasă în termeni cât mai simpli, departe de noțiuni abstracte și metafore care o transplantează în discursuri greu de înțeles. Anii de studiu în teoria artei și experiența de freelancer în comunicare mă duc direct la obiect fără prea multă emfază.