PENELOPE`S WEB – Grupul feminist care se autoizolează în autoportret

 

Despre Grupul feminist Penelope`s Web probabil că nu s-a vorbit până acum în România, și nu pentru că apetitul pentu arta feminstă este scăzut aici, ci dimpotrivă, pentru că a fost înființat recent, în anul 2018, nu cu mult înainte ca pandemia să transfere o parte din artă în mediul online – motiv pentru care am ales să scriu acest articol pentru artevezi și totodată să debutez în cadrul echipei ca membru de redacție.  Sper astfel ca activitatea grupului să devină mai cunoscută în cadrul comunităților artistice din România interesate de studiul genului. De asemenea, mă bucur că am plăcerea să împărtășesc cu voi conceptul expoziției Tactus Intimus, care a putut  fi observat în cadrul festivalului de artă Platforms Project, și care a avut loc la Școala de Arte Frumoase din Atena, anul acesta.

 

 

Grupul se numește PENELOPE’S WEB și este format din 4 artiste

Grupul este format din patru artiste (Dimitra Hanioti, Margarita Petrova, Beskida Kraja și Evangelia Basdekis) care, atât prin intermediul artei lor, cât și al parcursului comun sunt interesate de conceptul genului. Întâlnirea lor artistică a condus la o serie de prezentări adesea performative în cadrul unor expoziții naționale și internationale. O astfel de acțiune performativă  intitulată Veil, a reprezentat debutul grupului în anul 2019, în cadrul Platforms Project. Însă, activitatea lor din ultimul an pune în evidență o serie de autoportrete fotografice, cu referințe pe de-o parte din istoria artei și pe de alta, din experiențele personale ale artistelor.

 

 

Autoportret: povești autoreferențiale?

Prin definiție, autoportretul face referire la identificarea subiectului creativ, la obiectul creației. Artistul însuși devine obiectul lucrării. Secolul XX abundă de exemple de femei care își înregistrează experiențele – vizual sau în scris. De fapt, este o  necesitate a artistelor de a-și consolida poziția în plan personal și social. Fără ca aceste mărturii să fie parte integrantă a unei arte feministe sau feminine, așa cum se întâmplă în lucrările de istoria artei, astfel de poziții permit punerea în lumină a unor provocări redutabile în ceea ce privește stereotipurile, construcția socială a rolurilor, precum și poziția celor două sexe în perioada contemporană. Foarte mulți artiști care tratează aceste problematici  au un parcurs creativ bogat care nu permite limitarea tematică.

Pentru a înțelege felul în care artistele moderne și contemporane exploatează posibilitățile inovatoare ale autoportretului, este nevoie să tratăm într-un mod mai sistematic natura autobiografiei. Deseori, caracterul autobiografic este considerat incompatibil cu redarea transparentă a vieții „adevărate”. În cadrul autoportetului, elementul autobiografic este considerat o oglindă a subiectului. În diverse manifestări ale artei, femeile vor alege acest gen pentru a se proiecta ca entități artistice. Pieptănatul sau fotografierea reprezintă o declarație de apartenență la un spațiu „profesional” specific lor. Astfel,  ele afirmă, indirect: „sunt artistă”.  Chiar și așa, numeroși teoreticieni au asociat poveștile autoreferențiale ale femeilor cu natura feminină, interpretându-le lucrările scrise sau vizuale ca semne „narcisiste” ale unei simple dorințe personale de a continua să se privească în oglindă. Această remarcă apare rareori atunci când vine vorba despre autoportret de serie sau despre practica autoreprezentării repetitive a bărbaților artiști. Astfel,  femeile sunt considerate incapabile să vadă dincolo de propriile vieți foarte interesate. Ele nu pot descrie sau reprezenta decât viața personală, de familie, privată. Arta lor nu poate aborda profund adevărurile universale. Ulterior atitudinea sexistă este din ce în ce mai anihilată în artele plastice, dovadă sunt numeroasele proiecte artistice care fac deja parte din istoria artei universale: Cindy Sherman, Nan Goldin, Hannah Wilke, Sara Lucas, Marina Abramovic, Shadi Ghadirian, Orlan sunt doar câteva dintre femeile adepte ale acestei modalități de utilizare a portretului fotografic în creațiile lor.

 

 

Tactus Intimus – întrebări actuale? Autoportretul fotografic de la intim la universal

Cele patru portrete comentează situația socială trăită de femeile reprezentate în centrul corpului, relațiilor umane, imaginilor și rolurilor. Mai puțin condamnabilă, atitudinea lor dovedește o nevoie acută de a se împăca cu ceea ce se petrece în jurul lor. Însăși capcana repezintă factorul patogen pentru evadare.

Noua propunere artistică a grupului  Penelope`s Web vine ca o completare a proiectului Habeas Corpus (instalație video, 2020), care trata excluderea universală a oricărei activități sociale în timpul perioadei de izolare. În continuare, se concentrează asupra unei perspective diferite – cea a blocării corpului în comportamente și imagini specifice. Corpul imobil, înghețat în fața obiectivului fotografului pare limitat la un rol, un spațiu sau o idee. Dar pasivitatea superficială este deconstruită prin elementele centrale ale compoziției: obiecte ascuțite (cuțit, seceră), toleranța la durere a rănilor (spini de arici de mare și frunze de urzică), coliziunea reală versus cea deformată (floarea care a suferit mutații).

Margarita Petrova și Dimitra Hanioti optează pentru abordarea unei complexități de roluri pe care femeile trebuie să le interpreteze în perioada contemporană. Cu ajutorul imaginilor care evocă limitele și provocările cu care se confruntă, cele două artiste privesc spectatorul în mod tranșant și frontal. Corpurile lor sunt puternice, și ne amintesc de postùrile pe care le abordau odată personajele din cărțile poștale etnografico-antropologice.

Margarita Petrova, Autoportret, Platforms Project 2021

În cazul Petrovei, corpul trebuie să funcționeze precum un obiect – o masă care suportă greutatea, plasată aici pe cap. Sub povara greutății, corpul reușește să-și găsească echilibrul și să depășească obstacolul, urmărind acțiunea simbolică de a curăța mărul. Povara stereotipă și sexistă purtată de fiecare femeie în contemporaneitate nu reușește să o anihileze. Confruntarea cu dificultățile trece printr-un echilibru și o introspecție a mecanismelor adecvate care îi vor permite să răspundă condițiilor restrictive din rolurile și pozițiile specifice. Faptul că ia mărul din acel recipient care apasă pe corpul ei, obligând-o să evite orice mișcare și apoi îl curăță dovedește că a reușit să-și ia viața în mâini.

 

 

Dimitra Chanioti, Autoportret, 2021

Lucrarea propusă de Dimitra Chanioti este un simbol al opoziției față de o imagine stereotip bine înrădăcinată a corpului feminin. Stilul vestimentar androgin pe care îl adoptă, precum și croirea unei cămăși speciale cu mici bucăți de țepi de arici ca material de bază, îl încântă pe spectatorul aflat în fața unei propuneri ce contrazice reprezentarea tradițională pe care adesea o regăsim la portretele feminine. Evoluția domeniilor sociale și profesionale în care se deplasează femeia contemporană au obligat la adoptarea unor caracteristici conștiente sau nu care intră în conflict cu propia identitate.  În încercarea de abordare a modelelor masculine din exterior alături de comportamentul său, aceasta este adesea captivă într-o stare dureroasă și inconfortabilă. Chanioti, în efortul de a atinge un echilibru între modelele și aspirațiile masculine și feminine, transformă simbolic firele de păr masculine – care ocupă, penetrează hainele și alienează imaginea corpului feminin – în spini.

 

 

Beskida Kraja, Autoportret, 2021

Lucrarea artistei Beskida Kraja urmează aceeași linie. Aceasta folosește, la rândul ei, obiecte ascuțite și flori de urzică în compoziția sa fotografică pentru a simboliza propria greutate și rezistența la orice fel de „greutăți” cu care fiecare femeie se confruntă în planul social.  Urzica, în calitate de plantă cu dublă utilizare – terapeutică și traumatizantă – reușește să se mențină ca o coroană pe părul ei, precum o experiență de natură să rănească, să cauzeze durere, dar care poate fi depășită într-o manieră eficientă. Memoria se constituie ca un element-cheie în lucrarea artistei. Amintirile micilor incidente din trecut o activează artistic, influențând mijloacele de expresie și simbolistica creațiilor sale. În această lucrare, Beskida evocă o amintire din copilărie și face apel la un joc neplăcut în care băieții încercau „să se joace” cu fetele folosind flori de urzică.

Violența acestei acțiuni în contextul unui joc inocent este ulterior reprodusă, la nivel simbolic, dar și poetic prin intermediul durerii provocate de legăturile afective dintre cele două sexe. Umorul punitiv – intenționat sau inconștient – care exprimă „mângâierea de urzică” are, totuși, o altă dimensiune pentru Beskida. Acest lucru se traduce social printr-o mișcare energică față de cineva pe care îl considerăm vulnerabil. Cu toate acestea, rana se hrănește din ceea ce a cauzat-o, iar în final sfârșește prin a se vindeca. Plasarea pe cap a acelui material, în chip de coroană, exprimă victoria personală a artistei.

 

 

Evangelia Basdekis, Autoportret, Platforms Project 2021

Portretul artistei Evangelia Basdekis provine dintr-o serie recentă de lucrări cu tema deformării  cauzate de mutațiile suferite de flori în urma intervenției umane.  Surpriza pe care o provoacă, la prima vedere,  postura și dimensiunea poetică a imaginii reprezentate de o figură feminină care ține un buchet de flori are rolul de a intensifica caracterul subversiv al unui realism evident, oferit de fotografía de portret.

În pofida șarmului insolit și a aspectului izbitor al florilor, mutația pe care  au suferit-o o pune pe artistă în imposibilitatea de a realiza un portret estetic, „nu este o coroană de glorie, nu este o față regală, nu este o coroană de eroism și nici o sfântă”, notează artista în mod caracteristic.

Poziționarea corpului în fața obiectivului fotografic aduce în discuție încercarea de transcendență estetică a elementelor naturii. De asemenea, gestul de a întoarce spatele indică dorința corpului de a se manifesta contrariat și vinovat ca urmare a distrugerii armoniei.

O multitudine de artiști contemporani au apelat la flori în creațiile lor. Acestea constituie aproape un laitmotiv în reprezentările vizuale ale figurilor feminine, ca simbol stereotip pentru frumusețe, fertilitate și natura feminină liniștită. Evangelia Basdekis alege, în mod înțelept, utilizarea unui mediu artistic precum cel al autoportretului care a fost abordat în decursul ultimilor cincizeci de ani de multe femei pentru a ilustra provocările feminine și sociale, astfel încât să adreseze, poetic, propriile întrebări despre limite.

 

 

Autoportretul : „arma” artistelor ?

În mod clar, portretele și autoportretele reprezintă un capitol relevant în istoria artei. O istorie scrisă la plural, în care femeile artiste au fost nevoite să-și revendice recunoașterea echitabilă, printre numeroasele referințe de gen masculin. Prezentarea pe care o propunem în acest articol este departe de a epuiza tema cercetărilor în ceea ce privește autoportretele feminine din artele vizuale și poziția lor referitoare la chestiuni precum identitatea de gen, problemele sociale și chiar de mediu. Fiecare perioadă are necesitățile ei, iar artiștii sunt mereu  pregătiți să le asculte și să le înregistreze, prin intermediul creațiilor. Cu ajutorul aparatului de fotografiat, artiștii țin o oglindă asupra lumii și așteaptă ca fiecare spectator să o privească și să caute propriul adevăr. Deși majoritatea referințelor din cadrul proiectului Tactus Intimus provin din ultimele decenii ale mileniului trecut, aceste exemple continuă să fie un model pentru foarte mulți artiști vizuali contemporani.

 

Articol scris de Maria Maria Xypolopoulou/ Curator și critic de artă independent.

Articol tradus de Bogdan Afrasinei/ Entuziast de artă & traducător autorizat