Pe Grigorescu l-am mai văzut, tangențial, pe la diverse vernisaje. Odată l-am văzut „La Copac,” dar tot nu am avut curajul să îl abordez. Așa că m-am hotărât să scriu tot ce aș vrea să-i spun. Poate la următoarea întâlnire îmi voi lăsa cuvintele să curgă.
Am tăiat în carne scrisă ca să aduc tot ce am pus pe „hârtie” electronică la esență. Așa că îmi cer scuze anticipat pentru discursul meu abrupt, dar l-am simțit necesar. Așa că săriți cu mine de la idee la idee, dacă vă plac și vouă acrobațiile.
Nedeterminatul. Marca lucrărilor sale. Îi este atât de frică de propria consacrare încât a ales să-şi exhibe goana după autenticitate ca o promisiune pe care o face nu doar sieşi, ci şi privitorului. Un privitor care să vegheze la neîncălcarea promisiunii.
G. evită împlinirea ca artist, iar reverenţa faţă de propriile sale lucrări e pândită cu luciditate pentru a nu fi lăsată să se înfiripe. O continuitate a trăirii care nu lasă loc vidării activităţii de ritmul ei interior şi nici substituirii prezenţei cu absenţa, cu mecanismul care funcţionează preprogramat, fără nicio intervenţie volitivă. O trăire a prezentului.
G. se plasează într-o durată reală, el transformă realul într-un continuum în care se proiectează progresiv.
Supravegherea. Un fenomen omniprezent care frizează paranoia. Fiecare acţiune devine o prezentare a sinelui, un spectacol pentru un observator necunoscut, dar familiar. O acţiune interzisă e trăită cu o mai mare intensitate, cu o conştiinţă deplină a actului. Activităţile triviale pe care le surprinde nu sunt interzise, dar absenţa lor din discursul oficial devine atât de stringetă încât ele par să lipsească din însuşi imaginarul românesc. Viaţa privată nu există, nu este un drept, viaţa privată e pretinsă de „ochiul lui Big Brother”.
G. lucrează neîncetat la transformarea performace-ului într-o artă minoră, care cuprinde cotidianul în întregime. Arta e negată tocmai prin echivalarea ei cu viaţa. Dacă totul e artă, atunci nimic nu mai e artă. Autenticitatea, atunci când e căutată, va fi şi ea sortită unei demonetizări. În lucrarea Eu în atelier se raportează ironic la propriul act de creație. De-o parte găsim viaţa, mişcarea, dinamismul, de cealaltă parte stagnarea și anxietatea. Pentru că nu sunt tocmai activităţile care se petrec într-un atelier. G. îşi construieşte şi îşi deconstruieşte în acelaşi timp actul creator. Este atât de autentic încât nu mai creează nimic.
Are o curiozitate îngăduitoare prin care îi vede pe Ceaușești. Ca pe nişte oameni mărunţi, victime ai unei idelogii. Deşi imaginea dictatorului e ridiculizată, are totuşi o voce, un răspuns fabricat de G., care se pune în pielea lor. În „Dialog postmortem cu Nicolae Ceauşescu,” ridicolul situaţiei e supralicitat. Jocul continuă inerţial, fiind perpetuat de autenticitatea rolului lui G., pe care şi-l însuşeşte atât de abil.
Supravegherea permanentă: fotografiile superangulare din propriul său apartament conturează. În unele dintre ele nu e nimeni prezent, „monitorizarea” e excesivă, se petrece chiar şi în absenţa obiectului supravegheat. Iar atunci când îl regăsim în cadru, apare supus, umil, modelat de deprinderea inferiorității. Neobositul observator e de o vigilenţă inutilă, gratuită, care terorizează. Simțul umorului nu lipsește nici el. În Washing with light sunt ironizate lipsa apei calde şi a curentului electric.
Într-o expoziţie din 2012, „Cortinele democraţiei,” G. se foloseşte de nişte colaje fotografice încadrate cu motivele florale ale covoarelor, motiv de mândrie în trecutul țărilor balcanice. Covoarele – la fel de fragile ca imaginea pe care încearcă ţările estice să o comunice despre sine. Motivul covoarelor a mai fost folosit şi în expoziţia The poor peple are fending for themselves, unde un covor portughez kitschos era însoţit de textul When the poor has a carpet, he imagines to be ritch. Pânzele sunt suspendate, lucru care se întâmplă şi cu cergele din spaţiul ţărănesc tradiţional. Ramele florale încadrează imaginea idealizată despre noi: la fel ca Occidentul, am abandonat psihanaliza şi marxismul (Freud şi Marx în infern), ne-am revoltat şi am răsturnat totalitarimul (un prim-plan cu gura unui om care pare să zbiere răzvrătit), arta este liberă în exprimare şi neîngrădită de voinţa celor aflaţi la guvernare (însuşi artistul apare gol între foştii lideri de stat care nu sunt revoltaţi, ci par să se amuze).
Realitatea cotidiană e excavată cu tehnici mereu în schimbare. Lucrările sale par a fi sub semnul arbitrarului, aleatoriului, iar lupta de a rămâne fidel sieși se manifestă într-un prezent continuu. Dar ele întotdeauna au un substrat încărcat cu semnificaţie. La fel sunt şi lucrările video din 2009-2010. Par a fi filmate de un amator, surprind banalul: un şir de furnici, plantarea unui copac, adunarea de crengi pentru foc, consumarea prin ardere a unor obiecte. G. capturează o ritmicitate a naturii până și atunci când redă activități ale omului. Ba mai mult, el este ancorat în realism, scormoneşte după mijloace care să transfigureze cât mai puţin experienţa trăită pentru a fi redată a doua oară publicului. Un real injectat de semnificaţie până la refuz, care are ambiţia de a semantiza totul, toată activitatea cotidiană în ansamblul ei, o misiune copleşitoare.
Ionică Grigorescu se angajează într-un proces pe care nu-l mai poate controla. Prin echivalenţa pe care o face între artă şi actul creaţiei, el fuge de propria lui împlinire, însă acest lucru nu se poate realiza decât printr-o permanentă proliferare a lucrărilor sale. Exaltează efemerul, care se concretizează într-un perpetuum mobile. A se opri, pentru el, nu este o opțiune. Propria sa deconstruire este nu doar ironică, el se demonetizeză pe sine tocmai pentru că trebuie să se reinventeze până ce creaţiile sale nu se osifică, până ce nu devin instrumente care să servească unui scop precis.
Autor: Irina Gabriela-Rus alumna CESI.
Am avut o disertație despre anxietate și râs la Francis Bacon și James Ensor. Îmi plac cuvintele hubermaniene și imaginile rizomatice. Uneori fac colaje suprarealiste inspirate de Max Ernst. Feministă. Deleuzeană. Semidoctă.
