Fascinația pe care o exercită mediul  fotografic este de cele mai multe ori legată de valoarea sa documentară, de capacitatea ei de a surprinde realitatea nemijlocit. În acest context cum putem judeca genul artistic al fotografiei înscenate? O astfel de fotografie nu fixeaza un moment irepetabil în timp, ci filtrează realitatea, o recompune și se constituie într-un produs artistic nou, care șochează prin atributele realității. Atfel semnul egal nu este pus intre obiectul artistic  si o realiatea exterioară aleatorie, ci mai degrabă între obiectul artistic și emoția pe care o avem în contact cu realiatea.

Jeff Wall

Jeff Wall este cel mai bine cunoscut pentru fotografiile sale de mari dimensiuni, expuse ca printuri transparente retro-iluminate, care combină strălucirea seducătoare a unui ecran de cinema cu prezenţa fizică a sculpturii. Aceste imagini, la prima vedere par să înfăţiseze simple scene cotidine, dar la o analiză mult mai atentă a conţinutului lor, ele par prea bizare sau prea complexe pentru a fi simple instantanee.

„Mimic” –1982

 Prin modul meticulos în care aceste „mise-en-scene” sunt construite, Jeff Wall se prezintă ca un „pictor al vieţii moderne”. Lucrările sale conţin nemumărate referinţe la istoria picturii, în special pictura secolului 19. Raportându-se la realismul lui Manet în mod particular, el transcodează acest tip de limbaj, excluzând orice tip de coincidenţă inerentă procedeului fotografic.  Imaginile sale sunt construite până în cel mai mic detaliu şi nimic nu este lăsat la voia întâmplării, spre deosebire de fotografia documentară care aşteaptă momentul decisiv şi în mod inevitabil înregistrează şi aranjamentele adiacente. Wall parcurge acest proces în sens invers, mai întâi o reconstruiește ca să extragă din ea exemplarul și mai apoi o fotografiază

Modalitea sa de lucru este foarte apropiată de cea cinematografică, utilizând actori, lumini artificiale şi locaţii prestabilite, de multe ori  nici nu stă în spatele aparatului de fotografiat, ci regizează producţia acestor fotografii. Începând cu anii 1990, a apelat la montajul digital pentru a-şi construi fotografiile. Asemenea lui Oscar Rejlander, el realizează fotografii compuse din suprapunerea digitală a mai multor negative. Un exemplu în acest sens este fotografia „Dead troops talk”(1992) realizată în totalitate în studio. Ficare grup de soldaţi a fost fotografiat individual apoi imaginile au fost asamblate digital, generând un portret de grup într-un monumental cadru natural.

„Dead troops talk”- 1992

Wall este mai puţin interesat de evidenţierea proceselor digitale utilizate, pentru că nu le atribuie un rol conceptual explicit, ci le consideră simple extensii ale unui repertoriu deja existent, cu ajutorul cărora el construieşte un complex sistem de referinţe vizuale:” Simt că fotomontajele mele digitale fac acest explict, dar nu sunt esenţial diferite de fotografiile mele <intergrale>.”

 Andreas Gursky

Lucrările lui Andreas Gursky sunt carcterizate de tensiunea dintre claritatea cu care fiecare detaliu al subiectului este reprezentat şi natura formală a fotografiilor sale. Ele au trăsături comune cu cele ale contemporanilor săi cum ar fi Thomas Struth, Thomas Ruff şi Candida Höfer, cu toţii fiind influenţaţi stilistic de abordarea documentară a soţilor Becher. Începând cu anii 1990 Gursky abordeză o arie de subiecte ce prezintă efectele capitalismului şi ale globalizării asupra vieţii contempoarne. Abordarea are un aer impersonal, fiind o descriere a structurilor şi modelelor de existenţă colectivă,  în care individul devine parte a unei mase anonime ce funcţionează după parametrii standardizaţi.

La fel ca Jeff Wall, Gursky îşi expune fotografiile în formate de dimensiuni mari, explorând la rândul său relaţia dintre fotografie şi pictură. Imaginile sale ce au ca subiect bursele de marfă din America de Nord şi Asia de Est sunt exemplare pentru modalitatea în care foloseşte masele de oameni pentru a crea un anumit tip de fotografie, comparabilă în termeni formali cu o compoziţie abstract expresonistă. Pentru a obţine acest rezultat, el apelează de multe ori la procesarea digitală a materialului fotografic.

Lucrările lui Andreas Gursky pot fi catalogate drept intensificări ale unor realtăţi vizuale. De exemplu fotografia „Montparnasse” este un colaj digital a două negative. Utilizând această tehnică Gursky reuşeşte să creeze două nivele de citire ale fotografiei: la nivel macroscopic funcţionează ca o compoziţie abstractă, faţada pare plată, o simplă structură ornamentală , dar odată ce te apropii eşti izbit de cantitatea de detaliu cu care este reprezentată această fotografie – poţi observa oameni şi interioare căpătând astfel şi dimensiunea de studiu sociologic.

„Montparnasse”- 1993

Gursky foloseşte procesarea digitală nu doar cu scopul de a crea un montaj fotografic, ci şi pentru a accentua modul în care forma şi suprafaţa relaţionează. În lucrarea „Chicago Board of Trade” (1999)  el explorează această realaţie atât prin prelucrarea cromatică a materialului fotografic cât şi prin alternarea zonelor de claritate şi neclaritate. Deşi descrierea acetui loc extrem de animat este foarte detaliată există şi zone de neclaritate care par să devină simple  mişcări. Deşi alternează între zonele statice şi cele aflate în mişcare creză o numită pulsaţie în fotografie, care poate fi uneori,  iritant pentru privitor avand in vedere  caracterul documentar al lucrării pare să se dizolve în această alternanţă de claritate.

„Chicago Board of Trade”- 1999

Deşi abordeză teme şi strategii diferite în lucrările lor, atât Andreas Gursky cât şi Jeff Wall investighează într-o manieră fundamentală relaţia dintre realitate şi aparenţă, dintre adevăr şi înscenare. Intervenţiile subtile în imaginea fotografiată ale lui Gursky şi aranjamentul complex al fotografiilor lui Wall, lipsit de orice urmă de coincidenţă, conduc  în aceeaşi măsură la o reevaluare a realismului şi înscenării în era simulării digitale. Ambele poziţii exemplifică tendinţe importante în fotografia contemporană.

Articol realizat de Oana Bălţatu