Lucruri comune făcute excepțional. Dan Sociu despre Nicolae Comănescu

 

 

 

Prima oară mi-a atras atenția Comănescu la faza cu praful din Berceni, cu blocurile desenate cu praf. Mi s-a părut ingenios și foarte adevărat. Artiștii noștri aveau și încă au o jenă să reprezinte realitatea cea mai comună. Căutau Noa Noa sau exoticul modernist experimental. Să aibă adîncime și capriciu, totuși, nu doar hiperrealism. Mi-au rămas pe suflet niște Dacii înzăpezite ale lui Gorzo de pe niște străduțe bucureștene. Poate e o strategie de piață, habar n-am, nu știu cum funcționează sistemul. L-am recunoscut pe Comănescu în abordarea pragmatică, de culegător în gunoaie. Și eu am aceeași estetică, iau din ceea ce-i mai comun și mai ieftin, cu impertinență. Așa cum fierul vechi și plasticul peturilor se prefac alchimic în bani, artistul estic fără părinți bogați e nevoit să proceseze ce găsește cel mai la îndemînă. Am descoperit acum, de cîțiva ani, de cînd nu mai plătesc chirie, cum influențează baza materială suprastructura estetică. Scriu mai modernist, mai experimental, de unde înainte făceam un fel de jurnalism literar. Dacă mă duc în București, mă întorc puțin la boschetăreala mea de altădată și mi se schimbă și orientarea literară. Am stat o lună într-o vilă cu muncitori zilieri, familii de romi și vînzători de șlapi, lîngă Mihai Bravu, cu vedere pe geam direct la tomberoane. Am scris poezii cu zero semnificație, sonete absurde, rimate hodoronc tronc, fără finețe. Semnificația e a claselor înstărite, la bază e absurdul. Alice coboară prin gaură înspre clasele de jos, unde toți sînt persecutați de capriciile celor puternice și legile lumii o iau razna. Dacă ești Șoricelul, Pisica Dinah nu mai e un simbol al tihnei domestice și al drăgălășeniei. Priviți de sus, șoriceii par comici, agitați aiurea, prea dramatici, kitsch, zgomotoși, infantili. Urîți, stridenți. Patetici. E un articol al regretatului G. M. Tamas despre săraci și despre cum nu au acces la frumusețe și armonie. Inferioritatea socială creează agitație mentală, zicea Adler, psihologul. Și ce agitație a mai fost din anii 90.

În socialism, faima era descurajată, așa că artiștii se interiorizau forțat, jucau rolul sfinxului enigmatic, tarkovskian. După 90, metodele s-au schimbat radical, s-au rupt de cele dinainte. Zice un critic literar polonez că ar fi: meseria, în sensul capacității de tip american de a capta publicul, obscenitatea, interzisă total pînă atunci și ironia, marca oricăror treceri de la un mediu la altul, de la un timp la altul. Comănescu le are pe toate, pare să facă imagini publicitare, colorate meseriaș, cu elemente À l’américaine, forțează decența și în același timp păstrează o distanță ironică, cînd nu are ironia chiar conținută în subiect sau prin titlu. Prozodia lui, ceea ce-l diferențiază deci de arta publicitară, de produsul vizual pur comercial, e vizibilă în insolitare, în micile stranietăți care n-ar fi tolerate la o agenție publicitară. Așa cum un scriitor american e educat de presă dar o depășește, Comănescu e educat de vizualul nou comercial și îl transcende prin idiosincrazii, prin cucurile lui.
Să dezarhivez puțin ce am zis. Mai întîi, o precizare tehnică: scriu textul fără să mă uit la lucrări, doar din amintiri. Vreau să testez memorabilitatea lor. E adevărat că le-am și văzut des recent, cînd am ales coperte pentru colecția Dorsia de la Editura Alchimica, o colecție de literatură pe care o coordonez de cîteva luni și unde am insistat să avem un singur artist pe toate cărțile, cel puțin pe primele 10.

Comănescu a venit natural ca opțiune, o copertă de carte, ca și o carte în întregime, e un produs hibrid, între comercial și cultural. Nu e chiar săpun dar e și săpun, se vinde, intră în concurență cu alte produse. Nu căutam imagini redundante pe text, să-l reprezinte fidel adică, doar ceva ce i-ar da puteri în lupta pe piață, o vitamină vizuală. Combinația dintre boturile unor corăbii vechi și o femeie în bikini a venit la fix pentru romanul meu ,,Combinația,,. Pretenția lui e să facă pulp, literatură de citit pe plajă, dar să și atace un subiect serios, cum e ascensiunea extremei drepte. Totul ca o comedie caragealiană, demagogică, așa cum sunt la noi și fundamentalismele, pînă dau în pogrom și nu mai rîzi.

Lucrările lui Comănescu au și ceva literar prin titluri, jurnalistic. ,,Moara lui Assan. Urmele unui incendiu pus de mafia imobiliară din București.,, O diferență mare față de titlurile lucrărilor din modernism, Transversalitate 182, ca să improvizez unul, la fel de bun ca oricare altul. Dar dacă te uiți la lucrare, pusă pe coperta cărții lui Alberto Păduraru, vezi că titlul e clickbait, o metodă din presa contemporană. Pentru că vedem niște tineri cu rcusace în spate ce explorează o zonă ascunsă a Bucureștiului, e aproape ceva idilic, amintește de Cireșarii. Fațada morii se vede dinspre Ștefan cel Mare și a scris despre ea Cărtărescu în toate cărțile lui. O moară era cîndva centrul puterii tehnologice, acum e un vestigiu arhitectural cu farmec, în contrast cu blocurile. E deci un gunoi istoric pe care pictorul îl folosește pentru misterul arheologic. E o mică junglă, cu buruieni înalte și ruinele par ale unui templu abandonat. În documentarul lui Dan Radu Mihai, Cvartal, despre primele blocuri construite în socialism, observăm cît de rapid au devenit piese de muzeu niște creații moderniste ce păreau cîndva strident de noi. Blocurile noastre deja devin și ele arheologie, suntem la a doua generație care le locuiește.

Orașul devine o istorie de explorat ca-n Indiana Jones și încă o dată apreciem foamea de real a artistului, care își găsește Noa Noa sa în mijlocul capitalei, nu are nevoie să plece pînă în insule. La prima vedere, lucrările par exterioare și reci, impersonale, ca orice artă pop. Dar ca și în arta pop, sunt declarații de dragoste comunitară, împărtășită de toți. Supa lui Warhol era ceva ce mînca și el și mulți americani zi de zi, lui i le punea mama în față. Capitalismul trăiește pe principiile reci ale concurenței dar din nevoia noastră de căldură comunitară, proiectăm pe orice afectivitate. Panourile publicitare pe care le vedem zilnic, nu unele anume, identificabile, dar stilul lor, devin parte din viața noastră. Philip Larkin are un poem despre o femeie de pe un panou publicitar, o femeie în bikini, ca la Comănescu. Deodată, ceva exterior și lipsit de orice intimitate sau de marcă personală, se încălzește. Pe o motocicletă de concurs colorată strident dintr-un tablou al lui Comănescu sunt nume comune, Dan, Ramona, în loc de numele sponsorilor. Ca la începutul anilor 90, cînd apăruseră primele reclame, Titanic Ice sau Adidas Torsion, și le ironizam cu drag în discuțiile de zi cu zi, folclor instant, o declarație de dragoste pentru lumea nouă.

O transmutație alchimică recentă, aur din gunoi, se face prin lucrările cu haine. Așa cum mîncarea e acum tot mai iefrină, second-handurile și industria confecțiilor din Asia a făcut și ca hainele să nu mai fie o problemă. Comănescu ia boarfe colorate și le folosește pentru culoarea lor, ca un abstracționist foarte concret. Am văzut la Londra o expoziție a unei artiste din Kazahstan, Gulnur Mukazhanova, care folosea țesături fine ca elemente de coloristică. Comănescu nu urmărește finețea, nu aici, cel puțin, hainele lipite pe panouri par aruncate, ca după o răscolire prin dulap, ca după o percheziție, efectul e unul dinamic, face gesturi, nu compoziții. E o vorbă veche, ,,contează și cine spune ce spune,,. În artă e la fel, după ce ți-ai făcut un nume, gesturile au altă greutate. Un artist începător care lipește boarfe pe panouri nu fură atenția, la unul care s-a jucat de o viață de-a arta și cu succes, jocurile noi i se integrează într-o poveste mai mare. Comunul (comănescul), zicea artista călugăriță Corita Kent, nu înseamnă ceva lipsit de valoare, înseamnă doar ceva mai des întîlnit, ca iarba. Un text pictat al ei spune chiar ,,To do a common thing uncommonly well brings success,,.

Hamsterul uriaș al lui Comănescu e un lucru mic și comun mărit la o scară ușor neliniștitoare, totuși simpatică. E mereu umor și ludic în picturile lui, cum era la grupul Rostopasca în general, și e ceva aproape fără precedent în arta românească, din cîte știu eu și recunosc că nu știu în detaliu prea multe dar principiul meu e – dacă n-am văzut/auzit de, nu contează. E un principiu pop, nedrept poate dar e singurul valabil în postmodernism.

 

 

Articol: Dan Sociu (n.1978, Botoșani)