Foto-obiectul ca mediator istoric. Un dialog cu artistul Sever Petrovici Popescu și curatoarea Ioana Marinescu

Casa și locurile natale par să fie elemente definitorii ale oricărei biografii. Expoziția Miopie Istorică, care a avut loc recent la Muzeul Hărților din București, tratează trauma deportării prin filtrul artistic.

Fotograful Sever Petrovici-Popescu alege o metodă contemporană de recuperare a evenimentului istoric – fotosculptura, generând astfel obiecte ale prezentului, care prin materializarea lor creează un dialog despre trecut.

 

Deportarea în Câmpia Bărăganului a acelor persoane care erau definite ideologic ca “dușmani ai poporului” reprezintă un capitol dureros din istoria recentă și se înscrie în șirul sumbru de metode represiune ale regimului socialist. Așa cum ne relatează curatoarea expoziției Ioana Marinescu “ în urma acțiunii de dislocare din 18 iunie 1951, aproximativ 44000 de persoane au fost obligate să-și mute domiciliul în Câmpia Bărăganului. Acest fapt a presupus strămutarea din propria locuință sub amenințarea armei și formarea unor comunități noi cu resurse precare. Treptat, cele 18 sate proaspăt formate au fost părăsite, din ele, rămânând azi doar câteva case în Dâlga Nouă, Rubla și Fundata.”

 

 

După ce am purtat un dialog cu Sever și Ioana am aflat mai multe despre ce a însemnat pentru fiecare această cercetare artistică și cum s-a materializat ea în contextul expoziției.

 

Oana Bălțatu: În cadrul cercetării pe care tu și artistul ați întreprins-o ce aspect te-a impresionat în mod deosebit ?

Ioana Marinescu: Cea mai importantă lecție pe care am primit-o ascultând poveștile persoanelor deportate a fost despre ce poți face atunci când ai pierdut totul. Discutând cu istorici și cu antropologi, am aflat că strategia multor persoane care au trăit experiența deportării, după ce au pierdut casa, pământul și toate bunurile, a fost să se concentreze pe cel mai de preț lucru care le-a mai rămas – propria persoană. Au ales să investească în educație și să devină medici, profesori, ingineri, pentru că și-au dat seama că propria persoană e cea mai bună investiție. Și au reușit asta într-un regim care le-a fost ostil. Cu atât mai mult e o lecție importantă pentru mine din prezent.

 

Oana Bălțatu: Cum crezi că a funcționat acest proiect în contextul recuperării istoriei prin artă ?

Ioana Marinescu: Episodul deportărilor în Bărăgan este unul sensibil și prea puțin discutat. Cred că cei 1500 de vizitatori ai expoziției, cărora li s-au alăturat participanții la conferință și la atelierul pentru copiii, au acceptat provocarea noastră.De data aceasta, arta contemporană a deschis o nouă dezbatere a subiectului în sfera publică. Sperăm să urmeze și alte intervenții asupra subiectului și sperăm să încurajăm și alți artiști să abordeze teme dificile. Comunicarea și educația sunt extrem de importante.

 

Oana Bălțatu: Cum au dictat subiectul și lucrările lui Sever Petrovici-Popescu spațialitatea expoziției ?

Ioana Marinescu: Panotarea expoziției a fost o provocare pentru ca am expus sculptură într-un spațiu destinat mai degrabă picturii și graficii. Dar sălile destinate expozițiilor temporare din Muzeul Hărților sunt versatile. Mai ales sala mare, a putut fi transformată într-un spațiu neutru de tip white cub, cu care am putut lucra foarte bine. Într-o expoziție e foarte important să faci loc și spațiu privitorului să vadă și să se concentreze asupra lucrărilor.

 

 

Oana Bălțatu: Consideri că foto-obiectul aduce proiectul mai aproape de un studiu antropologic ?

Sever Petrovici-Popescu: În acest caz mi-a dat posibilitatea să îmbin formele inspirate de elemente ce  veneau dintr-un studiu de tip antropologic, elementele comune din amintirile deportaților cu peisajele actuale și să folosesc astfel fotografia la timpul trecut. Am știut de la început că va fi un proiect artistic pe un subiect istoric, dar voiam să fie bine documentat. În același timp, consider că obiectul fotografic permite publicului o interacțiune mai lungă și într-o anumită măsură participativă, ca orice sculptură, cere atenția privitorului deoarece intervine fizic dincolo de convenția reprezentării bidimensionale.

 

Oana Bălțatu: Povestește-ne puțin despre parcursul tău artistic, care a fost drumul de la fotografie la fotosculptură ?

Sever Petrovici-Popescu: După încheierea ciclului de studii masterale la Universitatea Națională de Arte secția Foto-video am simțit nevoia să intervin pe fotografie să o decupez, să renunț la cadrul convențional dreptunghiular. Parcursul pot spune că a fost unul din aproape în aproape  de la intervenții pe fotografie la decupaje, uneori această desprindere nefiind lineară ci cu multe reveniri. Toată această căutare a unei tridimensionalități a fotografiei se regăsește și în teza mea de doctorat ce cuprinde diferite abordări ale acestui deziderat de a face din fotografie un participant în spațiul nostru. În același timp pe parcursul proiectelor mele am considerat conceptul mai important decât tehnica sau căutarea unei materialități. Nici acum nu consider că acest proces de trecere de la bi la tridimensional  este încheiat, simt că o dată cu fiecare proiect nou reîncep și acest proces pentru că pornesc tot de la fotografie și de fiecare dată oarecum altfel încerc să ajung la forme sculpturale.

 

Oana Bălțatu: Pentru a reveni la zona emoțională a expoziției, am vrea să te întrebăm cum te raportezi la perioada pre 1989. Există vreo amintire sau poate o poveste definitorie legată de acea perioadă ?

Sever Petrovici-Popescu: Sunt născut în ’86 nu pot să spun că am amintiri dinainte de ’89. Mă refer la acea perioadă mai degrabă căutând explicații pentru elemente din copilăria mea de după. Lipsa unei educații formale despre perioada comunistă este ceea ce m-a făcut să încep acest proiect. Am vrut să atrag atenția celor de o generație cu mine asupra lucrurilor pe care eu le-am aflat mai mult sau mai puțin întâmplător. Cred că aceste episoade din istoria noastră ar trebui să fie niște referințe comune, repere pe care să le avem cu toții astfel încât să putem discuta. Pentru mine în acest caz, arta e un mod de a transmite mai departe o informație, o atitudine raportată la un anumit subiect  sau măcar începutul unei idei. Dincolo de sistemul de opresiune din perioada comunistă există în același timp un subiect general pe care îl abordez, o anumită relație de tip opresiv între individ și grupul din care face parte sau este nevoit să facă parte.

 

 

Oana Bălțatu: Ne poți spune mai multe despre cum a pornit acest proiect? Care au fost opțiunile tale stilistice pentru a aborda acest capitol sumbru al istoriei ?

Sever Petrovici-Popescu: Am știut că nu vreau să dramatizez excesiv din punct de vedere estetic această temă. Am acceptat faptul că fotografiile vor fi contemporane ca estetică și tehnică, inițial am fost dezamăgit că față de ce îmi imaginam eu nu am găsit mai multe ruine. În același timp, am înțeles că am în fața mea aceleași câmpuri goale găsite de deportați când au fost aduși în Bărăgan. Vedeam la o distanță mare în timp, același lucru. Ceea ce lipsește din cadru poate fi completat de privitor, de un istoric și cel mai important, poate fi prilej de discuție. Știam că abordez un episod sensibil și va fi dificil să fac asta ca artist contemporan, dar pentru mine o lucrare de artă trebuie să fie suficient de interesantă pentru a genera o discuției. M-am bucurat să văd că expoziția mea este bine primită de către supraviețuitorii deportărilor și urmașii acestora și că demersul meu este validat.

 

Oana Bălțatu: Există o reprezentare din istoria artei care funcționează ca „imagine avatar”  pentru acest proiect ?

Sever Petrovici-Popescu: Există o reprezentare care pentru mine este foarte importantă dincolo de acest proiect pentru tot ceea ce fac, este vorba de un sarcofag etrusc al unui cuplu căsătorit pe care l-am văzut la Luvru și care pentru mine ilustrează dorința de a nu fi uitat, o relație esențială cu trecerea timpului. Legat de cât de important poate fi un fragment, Nike (Victoria) din Samothrace este o referință la care mă uit de ceva timp din ce în ce mai des. Dacă vorbim despre abordare unor obiecte de zi cu zi în sculptură și pot transmite o idee, atunci lucrările lui Brâncuși, Masa tăcerii, Poarta sărutului, spre exemplu îmi conturează un cadru de referințe în care simt că mă pot mișca. Tot aici aș adăuga și operele dadiaste.

În același timp îmi permit o anumită dualitate între obiectul sau peisajul generic și cel specific. Știu că mă îndrept spre sculptură într-o perioadă în care termenul de sculptură și toate formele de exprimare acoperite de acesta se extind exponențial de la an la an.

Pentru acest proiect, mi-au oferit surse de inspirație lucrările lui Henry Moore, cu suprafețele generoase pe care pot desfășura fotografiile, pe de altă parte a fost o perioadă în care am studiat mult sculptura topită de lumină, realizată de Giacometti. Mă întrebam dacă aș putea transpune în fotografie ceva asemănător. Cred că peisajele în care lumina arde suprafețele câmpurilor au ceva din aceste influențe.

 

 

Oana Bălțatu: În contextul artistic local, cum te raportezi la colegii care lucrează în medii mai tradiționale ?

Sever Petrovici-Popescu: Cred că fiecare artist are drumul lui, iar mediile tradiționale sunt la fel de valabile și acum. Lucrările mele încep de la fotografie, considerată deja o formă clasică. Fiecare mediu oferă alte posibilități de a exprima un fragment din ce ce simți, modul în care un artist vede lumea. Uneori sunt invidios pe libertatea unui pictor care nu are nevoie de un fragment de realitate de la care să înceapă și sunt fascinat de procesele sculpturale, de toate etapele intermediare prin care materia trece pentru a deveni o sculptură. Cred că indiferent de mediul pe care îl alegi pentru a te exprima important este cum faci asta, conceptul, legătura cu materialul și plasticitatea. Există elemente ale fotografiei tradiționale la care am fost nevoit să renunț o dată cu decuparea dintr-un cadru și pe care le regăsesc în proiectele actuale ale colegilor de facultate și de care pot spune că mi-e dor.

Expoziția Miopie Istorică a fost produsă de Muzeul Ororilor Comunismului și urmează să fie itinerată, începând cu data de 16 martie 2024, la Muzeul Municipiului Călărași. Va fi deschisă publicului până la data de 14 aprilie.

 

Interviu realizat de Oana Bălțatu

Fotocredit : Sever Petrovici-Popescu