Un dialog despre violența domestică cu artista Zeta Iakovu

Din nefericire, cele mai multe victime ale violenței domestice sunt femeile, dar sunt și cazuri numeroase în care efectele violenței se răsfrâng asupra copiilor. Copii uciși. Crime care rămân neînțelese, nemediatizate suficient, în marea lor majoritate – ascunse. Artista elenă Zeta Iakovu trage un semnal de alarmă într-un tren care merge de prea mult timp pe un traseu dureros al unui subiect tabu – violența domestică. Despre cât de actuală este din păcate această temă și cum poate arta să sensibilizeze publicul în acest sens vorbește proiectul Mom Love me, un demers impresionant, bazat pe povești reale, care a demarat în 2017.

Vă invit să urmăriți  interviul pe care artista l-a acordat în exclusivitate pentru artevezi:

 

 

Maria Xypolopoulou: Când ai început să abordezi tema violenței domestice și cum ai decis să-ți orientezi activitatea de creație în această direcție sociologică particulară?

Zeta Iakovu: Violența domestică este din nefericire un subiect tabu. Ne este teamă să-l deschidem, să-l chestionăm și, în consecință, să găsim rezolvări. Implicarea mea cu copiii prin intermediul voluntariatului, dar și procesul de învățare, de predare au condus la concentrarea atenției asupra acestei teme. Am avut ocazia de a afla povești care m-au zguduit, m-au înfricoșat și m-au făcut să realizez încă o dată cât de falsă, ipocrită este lumea în care trăim: astfel, durerea poate fi foarte abil ascunsă în spatele unui surâs înșelător. Desfășurând o cercetare aprofundată și găsind o mare cantitate de informații, dar și un număr considerabil de cazuri, am simțit nevoia de a vorbi despre acest subiect și de a-l exprima artistic.

M.X.: Titlul proiectului Mom Love Me pare să cerceteze, în mod ironic, conflictul dintre siguranța mediului familial și expresia violenței propriilor părinți asupra copiilor.

Z.I.: Ironia să spunem că frizează chiar ipocrizia. Părintele este protectorul prin excelență și, de asemenea, un model pentru copil, iar casa părintească este considerată un mediu sigur. Dar, atunci când ușa se închide, nimeni nu poate ști ceea ce se întâmplă într-adevăr acolo. Și tocmai acest lucru am vrut să-l exploatez: contradicția dintre senzația de mediu securizant și realitatea unui spațiu periculos. Materialele precum plasa împotriva insectelor mi-au permis să exprim acest lucru. Utilizarea sa se modifică pe măsură ce poziționez jucăria în interior, acolo unde se află obiecte ascuțite. Plasa nu mai protejează de pericol, ci chiar îl conține. Tonurile suave, dulci, vesele prezente în lucrări funcționează conform aceleiași ironii pentru că acestea îl induc în eroare pe privitorul care este invitat să se apropie suficient de mult de lucrări pentru a observa claritatea lor și a conștientiza pericolul.

 

 

 

M.X.:  Una dintre lucrările puternice din cadrul acestei serii este instalația în care prezinți body-urile pentru bebeluși înrămate pe perete, pe care sunt scrise datele de naștere și deces ale acestora. Este șocant să constatăm că acestea funcționează ca niște monumente funerare anonime ale bebelușilor.

Z.I.: Obiectivul meu a fost acela de a face simțită prezența acestor copii într-o manieră discretă, dar și adecvată. Datele sunt cusute pe hăinuțele lor pentru a mă referi, simbolic, la mamă – brodatul fiind ceva predominant feminin. Am dorit ca acest concept de moarte să existe nu prin intermediul culorii negru ce trimite la doliu sau printr-un material greu, ci doar prin apelul la o subtilă manipulare cu informații succinte care să-l conducă pe privitor spre această constatare.

 

 

M.X.: După ce ai făcut numeroase cercetări care s-au materializat într-o anchetă cu privire la această problemă, ai întâlnit cazuri sau exemple personale care te-au șocat? În ce măsură acest fenomen privește societatea greacă și pe cea europeană?

Z.I.:  Tot parcursul creației acestui proiect a fost o călătorie incredibilă pentru mine. Nu doar pornind de la cercetările online, ci de asemenea de la conversații cu persoane care mi-au povestit incidente similare la care au luat parte. Aceste mărturii m-au determinat să îmi doresc să abordez acest subiect pentru a-i oferi o mai mare vizibilitate. Au existat, într-adevăr, incidente care m-au afectat și care cu siguranță mi-au dat un și mai mare elan în urmărirea acestei problematici. Orice formă de violență este – într-o oarecare măsură – criminală. Este un fenomen atemporal și intercultural care nu discriminează între clasă și națiuni. La noi în țară, acest fenomen este o realitate, însă puțini sunt aceia care și vorbesc despre el. Partea violenței domestice la care m-am limitat în demersul meu are în vedere copiii și în principal bebelușii care sunt afectați de comportamente violente din partea mamelor, ei fiind membrii cei mai vulnerabili ai unei familii. Acest tip de incidente iese foarte rar la suprafață.

M.X.: Cum consideri că poate arta – dacă poate – să sensibilizeze în acest sens și alte probleme sociale similare de importanță majoră și care este rolul artistului, care sunt dificultățile acestuia în a le gestiona?

Z.I.: Arta are puterea de a trezi publicul, de a-l sensibiliza și de a-l provoca. Acesta este rolul artei la urma urmei. Noi, artiștii, ne confruntăm cu neliniști și sentimente pe care încercăm să le exprimăm pentru a le aduce în fața publicului. Apoi, există acel dialog esențial dintre artist și operă, operă – public și, în sfârșit, dintre public și artist. Obiectivele stabilite de artist sunt acelea care determină forma operei. Asemenea fenomene sociale necesită tratamente abile și subtile totodată fiindcă limitele sunt destul de sensibile. Fenomenul violenței în sine este o problemă redutabilă. Crima comisă de mamă reprezintă ceva și mai groaznic. Prin urmare, am luat foarte serios hotărârea de a gestiona acest fenomen într-o manieră responsabilă. Am lăsat loc ironiei, dar am păstrat întotdeauna distanțele necesare cu tragi-comicul, într-un mod matur.

 

 

 

M.X.: Acest proiect a demarat în 2017, pe vremea când erai încă studentă. În prezent, patru ani mai târziu și după ce ai devenit chiar tu mamă, ce crezi despre această temă și ce elemente noi ai adus acestei serii?

Z.I.: Mărturisesc că în urma experienței personale a maternității, mă simt mult mai sensibilă cu privire la acest subiect. Pe parcursul primei perioade, când am ajuns acasă cu bebelușul, activitățile cotidiene și obiceiurile mi s-au schimbat radical. Adaptarea la această nouă realitate, în calitate de mamă, dar și numeroasele responsabilități față de copil m-au făcut să reconsider dificultățile pe care le presupune rolul de părinte. Sunt experiențe și sentimente pe care îmi doream nespus să le împărtășesc în cadrul viitoarelor proiecte. În ceea ce privește proiectul Mom Love Me, pot spune că astăzi îl găsesc realmente prea puternic la nivel sentimental. Sunt momente când îmi este imposibil să mă gândesc la asta. Prezența copilului în viața mea m-a făcut să dezvolt un simț de apărare morală față de imaginile violente exprimate în lucrările ce compun această serie. Probabil, este un proiect pe care nu cred că mai am puterea să-l privesc din nou.

În prezent, mă interesează foarte mult cercetarea asupra perioadei post partum și a efectelor depresiei experimentate de tânăra mamă asupra bebelușului, un subiect ce rămâne tabu în multe state, printre care Grecia. În Marea Britanie, unde locuiesc acum, tinerele mame beneficiază de susținere în acest sens, în general, dar încă nu atâta cât ar avea nevoie. Mă interesează foarte mult să prezint adevărul în forma sa brută, acel adevăr din spatele pozelor cu mame-vedete fericite, pe Instagram.

 

Articol scris de Maria Xypolopoulou/ Curator și critic de artă independent

Articol tradus de Bogdan Afrasinei/ Entuziast de artă & traducător autorizat