MNŢRplusC. Un concept care construiește comunități artistice de la firul ierbii
Expoziţia (Auto)ficţuni, vernisată pe data de 6 aprilie, este primul eveniment cu care spațiul MNŢRplusC se mândrește și se deschide publicului. Conceptul curatorial pornește de la premisa formării unui nucleu artistic comunitar de la firul ierbii. Proiectul este coordonat şi conceput de Ilina Schileru într-un spațiu nou, aflat în interiorul subsolului Muzeului Ţăranului Român, sub sala de cinema Horia Bernea. Inaugurarea spaţiului întregeşte un fenomen recent, coagulat în jurul iniţiativelor culturale coordonate de artişti și curatori independenţi. Pentru că nu se simt reprezentaţi de spaţii instituţionale de prestigiu își doresc să promoveze o viziune alternativă asupra artei prin construirea unor comunităţi artistice într-un climat social tot mai divergent. Exemple în Bucureşti de astfel de iniţiative sunt: Etaj Artist runspace, Alert Gallery, Atelier 030202 sau Cazul 101. 
Ce înseamnă să construieşti o comunitate artistică de la firul ierbii?
Înainte de crearea unei comunități artistice se simte nevoia unui spațiu prin care să se poată realiza manifestări grupiste și inter-conexe; iar Ilina Schileru a reușit mai mult prin resurse proprii să deschidă un astfel de spațiu. Ea precizează că momentan, nu există sponsori care să fie implicaţi în proiectul-mamă. Din momentul în care pandemia a dat o lovitură tectonică artei, ea caută căi alternative de finanţare a proiectului, finanțări private, în condiţiile în care statul nu este dispus să le ofere. Dificultatea de a susţine financiar şi administrativ pe termen mai lung spaţii culturale este tot mai evidentă prin faptul că foarte multe au dispărut în frenezia pieţei imobiliare şi au fost cumpărate. Ilina consideră crucial faptul că spaţiul se află în cadrul Muzeului Ţăranului şi nu există astfel riscul să fie preluat şi transformat peste noapte în firmă de IT sau în magazin, aşa cum s-a întâmplat sistematic în ultimii ani cu încercările de a menţine un spaţiu cultural. Un exemplu în acest sens este soarta Fabricii de Pensule din Cluj.Cei trei artişti expuşi sunt reuniţi într-un spaţiu atipic cu mai multe „vieţi” de-a lungul timpului şi nu a fost gândit din capul locului să fie o galerie. A servit în mare parte ca depozit pentru muzeu. Apoi Răzvan Supuran, un jurnalist deziluzionat de meserie i-a dat un sens nou. L-a transformat în atelier de creaţie şi producţie de hârtie manuală, un meşteşug pe cale de dispariţie, dorind să-l salveze. Unul din visele lui era să creeze o bibliotecă integrală din cărţi artizanale. Apoi, în 2016 s-a retras şi a plecat să locuiască într-un sat din Munţii Apuseni, iar locul a rămas din nou de izbelişte. Când Ilina a ajuns aici, priveliştea era dezolantă:„Era aglomerat cu debris-uri. Am început de la zero. Împreună cu Mircea Modreanu, care a fondat Etaj Artist run Space, ne-am apucat să curăţăm, să zugrăvim, să dezinfectăm, a fost multă muncă fizică doar să repunem locul pe picioare. „
Criteriul care a stat la baza alegerii artiştilor expuşi şi ceea ce îi reuneşte este faptul că fiecare dintre ei impărtăşeşte povestea artistului outsider.
Ideea a pornit de la intercalarea artei contemporane cu interesul pentru patrimoniul muzeului. Artiştilor le este sugerat să găsească o punte de legătură între specificul etnografic al obiectelor expuse în muzeu şi modul cum arta poate să transpună aceste idei. Însă criteriul care a stat la baza alegerii artiştilor expuşi şi ceea ce îi reuneşte este faptul că fiecare dintre ei impărtăşeşte povestea artistului outsider. Outsider art este în general arta definită prin faptul că cei care o practică sunt fie neinstruiţi de o instituţie academică, fie activitatea lor artistică este ignorată de către instituţiile dedicate artei. Este o artă plasată adesea din exterior la periferiile sistemului cultural. Este de cele mai multe ori arta produsă de oamenii cărora nu li se dă vizbilitate în societate precum arta celor din închisoare, sau arta făcută de oamenii din centre de plasament sau spitale.
Ilina Schileru consideră că în cazul celor cei trei artişti expuşi, izolarea faţă de lumea galeriilor şi faptul că nu au avut reprezentare îi plasează în afara sistemului galeriilor. Ei şi-au urmat drumul artistic independent pentru foarte mulţi ani şi adesea din resurse financiare proprii. Fiind trei artişti din trei generaţii diferite, munca lor este şi o mărturie a mai multor micro-istorii ale artei din anii 80 până în prezent. Astfel pe rând aceştia sunt:
Olimpiu Bandalac (n.1955). Fascinaţia pe care o are pentru computer based-art şi pentru animaţie, l-au îndepărtat de arta promovată la nivel instituţional, având de-a lungul vieţii doar câteva expoziţii
Istoria artistică a lui Olimpiu Bandalac se leagă de anii '80, fiind unul dintre pionierii artei cinetice şi a imaginii de animaţie generată pe calculator din România. Ideile lui s-au dovedit a fi inovatoare dat fiind faptul că a explorat potenţialul îmbinării noilor tehnologii cu arta, într-o perioadă în care comunismul a generat lipsuri economice şi accesul la aparatura digitală era extrem de limitat.Nu există încă suficientă cercetare cu privire la potenţialul animaţiei în România, fiind un tip de artă încă ţinut într-un con de umbră. Metoda lui de lucru se aseamănă cu cea a unui meşteşugar care aduce laolaltă medii activate electric cu cele tradiţionale precum lemnul.
În cadrul expoziţiei (Auto)ficţiuni lucrarea Toba (1995) este un exemplu viu al experimentelor cinetice şi digitale din anii ‘90. Expusă ca obiect-instalaţie lucrarea se axează pe imagini în mişcare care înfăţişează animale totemice imprimate pe roata-tobă, rezultatul fiind dat de o îmbinare între imaginarul arhaic şi metodele de transpunere în computer- o transplantare a trecutului în contemporaneitate. De asemenea, montajul de casete luminate electric fac parte din explorarea aceleaşi perioade. [playlist type="video" ids="4016"] 
Fiind un artist care s-a auto-izolat de mediul colegilor săi, din motive atât personale cât şi profesionale, a avut o singură colaborare cu Teodor Graur prin proiectul Euroartist care s-a desfășurat între 1994-1995. Cei doi artiști au mizat tocmai pe acele elemente pe care artiştii serioși ai timpului le-au ridiculizat și astfel au apelat la foto-acțiuni ca mediu principal de expresie.,,Arta pe care o făceau chiar era definită de ideea unor experimente de tipul: cum să scoţi ceva din piatră seacă. Erau anii 90, climatul artistic lipsea, dar ei au reuşit cumva să ia în derâdere acest aspect. ,,Povestea lor se găseşte în cartea Undeva în Titan era o betonieră de Erwin Kessler.
"Raluca Ilaria Demetrescu(n.1969). Raluca era în scenă demult, dar arta feministă pe care o practică este în sine un sector outsider al artei în România, un sector insuficient promovat şi înţeles. Acum începe să fie adus în discuţie în spaţiul public, dar totul e doar la început.” (Ilina Schileru)
Arta ei este o cartografiere a vieţii interioare feminine care pune în discuţie deschis şi necenzurat abuzurile şi evenimentele traumatice prin care trece în propria realitate. Având specializarea în pictură la Universitatea Naţională de Artă, Bucureşti, Raluca Ilaria Demetrescu se axează de mai mulţi ani pe explorarea artei textile și este una din primele artiste din spaţiul românesc care au alăturat broderia şi imaginarul erotic. Complexitatea corpului feminin, fiziologia lui şi fluiditatea sexualităţii, precum și comunitatea LGBT sunt tematici pregnante în lucrările ei. Cusătura sub toate formele, pe orice fel de material, fie că este inserată pe lenjerie intimă, batiste, cârpe, covoare, sau tricouri este la propriu şi la figurat firul conducător al gândurilor şi trăirilor ei. Aceasta îşi descrie lucrările precum un ,,jurnal afectiv,, în care sunt inserate amintiri, elemente ale cotidianului.Există în momentul de faţă doar o mână de artiste care au abordat şi au cercetat constant posibilităţile prin care arta poate ridica o discuţie în jurul problemelor care afectează femeile, prin a-şi asuma a fi parte dintr-o mişcare feministă.Printre primii care i-au recunoscut talentul şi au promovat-o a fost artistul şi curatorul Mihai Zgondoiu, în cadrul expoziţiei E 15 la Atelier 030202, galeria pe care acesta a fondat-o în 2009. Prin expoziţia menționată, Ilina a devenit fidelizat cu munca ei şi şi-a dorit să colaboreze. Raluca a fondat de asemenea spaţiul Alert Studio unde coordonează şi curatoriază programul artistic şi este co-fondatoarea colectivei formate din 14 artiste, printre care Nona Şerbănescu şi Anca Boeriu, adunate sub numele de Locomotive, care se descriu a fi o „sororitate” care militează pentru promovarea drepturilor și intereselor artistelor.Lucrările prezentate în cadrul expoziţiei (Autof)icţiuni au fost concepute de Raluca special pentru eveniment. Ele continuă seria de experimente din materiale neobişnuite, precum tablourile ţesute şi sculpturile-păpuşi în formă de înger. De asemenea, în expoziție se regăsesc şi plăci de faianţă din seria Party Selfies, care amintesc de imaginarul plăcilor de piatră găsite în urma săpăturilor arheologice în Pompei, dar care au încriptate selfiurile luate cu prietenii la petreceri, ca mod de imortalizare a momentelor.
Giuliano Nardini(n.1978). Ilina îl consideră reprezentativ pentru o generaţie de artişti, care de-a lungul timpului s-au simţit pierduţi în faţa lipsei de posibilităţi de afirmare şi dezvoltare artistică pe piața de artă.
Decepţionat de lipsa posibilităţilor cu privire la o scena artistică coagulată, după ce a absolvit Universitatea Națională de Artă din București, Giuliano a ales drumul auto-izolării. A continuat să lucreze constant aproape zece ani, timp în care a ajuns la un volum impresionant de lucrări care nu văzuseră niciodată lumina zilei. Dan Popescu l-a descoperit şi i-a organizat prima expoziţie intitulată 001 la galeriea H’art. Acesta a scris că lucrările lui s-au dovedit a fi „o adevărată operă la cheie” pe care le-a ţinut ascunse şi le-a realizat din resurse financiare proprii. Ele reprezintă un studiu al interiorităţii văzute printr-o lentilă jucăuşă, copilărească. Ca privitor ai putea fi tentat să cataloghezi lucrările lui ca artă naivă, dar cu o privire mai atentă acestea ţi se pot dezvălui precum nişte investigaţii vizuale de antropologie a caracterelor interioare din care rezultă un imaginar cu propria mitologie creată în jurul personajelor care îi populează lucrările.
În cadrul expoziţiei (Auto)ficţiuni lucrările lui reflectă construirea propriei versiuni a vrăjitoarei Baba Yaga, unul dintre cele mai cunoscute personaje ale folclorului Est European, a cărei imagine a fost conturată şi popularizată prin basmele colecţionate de scriitorul şi etnograful rus Alexander Afanasyev. 
Unul dintre obiectivele proiectului constă în integrarea și implicarea copiilor refugiaţi în atelierele de creație.
Ea are o experiență de lucru cu refugiaţii proveniţi din zone de război precum Afghanistan, Siria şi Iordania, pe care i-a cunoscut în cadrul asociației ActivRandom încă din 2018. Aşa le-a cunoscut poveştile şi a continuat proiectul şi la Centrul de Refugiaţi din Bucureşti, unde a realizat că arta pe care copiii o fac nu este doar un mijloc terapeutic de comunicare şi eliberare a trăirilor dar este şi un mod prin care prejudecăţile şi xenofobia oamenilor din jur pot fi combătute. Chiar dacă pentru mulţi dintre refugiaţi, România este o ţară de tranziţie, tranziţia poate dura ani. De aceea este important ca existenţa lor să fie recunoscută şi să li se asigure un trai cât mai decent. Dorind să creeze vizibilitate cu privire la aceste comunităţi, Ilina a organizat trei expoziţii caritabile cu lucrările copiilor în perioada 2018-2020 şi intenţionează ca MNŢRplusC să devină o platformă potrvită pentru dezvoltarea artistică a copiilor.
Ilina vrea să pună accent pe construirea unor punţi de comunicare între instituţii culturale atât din ţară cât şi din străinătate, dar şi între medii sociale diferite, care să schimbe idei și să se inspire unii de la ceilalţi. La final, îmi spune:„Oriunde te duci în lume, devii un ambasador al culturii din care provii."Astfel, construcţia unor comunităţi sustenabile în jurul artei poate să se formeze prin crearea unui mediu fertil de dezvoltare a relaţiei dintre oameni, prin implicarea îndeaproape atât cu cei care formează industria artei cât şi cu urmăritorii ei, cu fiecare om care poate să devină o parte activă a întregului proces. 