Adi Lele. Artistul sinucis de societate

 

„Adevărul m-a făcut să izbucnesc de-a binelea în plâns”

Eram în Filipine, savuram o bere și la scroll pe Facebook am dat peste niște mesaje aperent absurde. Toate erau pe wall-ul lui Adi Lele: „nu-mi vine să cred că ai murit”, „Dumnezeu să te odihnească, prieten drag”, etc. Am citit zeci de astfel de mesaje și pe măsură ce citeam mai multe, am început să lăcrimez. Nu-mi venea să cred și căutam frenetic indicii, un  semn că e o greșeală.  Dar adevărul m-a făcut să izbucnesc de-a binelea în plâns. Cu o zi înainte îmi dăduse un comment la una din postările mele ușor sarcastice asociate unui peisaj maritim feeric cu descrierea: „Capitalismul e cea mai obscenă chestie”-, la care mi-a comentat: „categoric e”. Asta după ce primisem like-uri de la el la alte postări, toate din vacanță, toate haioase și Adi dădea cu „haha”. Așa că a venit înspre mine ca o realitate dubitabilă faptul că Adi a murit. Încă testam realitatea și scrollam nebunește prin wall-ul lui încercând să aflu mai multe. Abia a doua zi, vineri, am văzut știrea în ziar, cum că  Adi Lele s-a aruncat de la etajul 25 de pe un turn bucureștean chiar la vârsta de 25 de ani. „A murit un prieten anticapitalist’’, i-am zis prietenei mele, și am invitat-o să îi parcurgă postările să vadă ce e acela un anticapitalist. Ea mi-a atras atenția că majoritatea postărilor lui recente sunt despre mental health și nu despre anticapitalism. Ultima lui postare era o deconstrucție al unui abuz narcisic en masse al miliardarului Elon Musk, cu aroganța lui tipică, la care Adi a fost succint și la obiect. Vă invit s-o citiți, aici. 

 

„Am avut acea senzație de a crea ceva cu mâinile tale, în care te lași ghidat de libertatea de exprimare, în care totul e fluent și interconectat.”

Dar postarea de sus, nu întâmplător pinuită, evidenția o pictură de mari dimensiuni, o murală (pe pereții camerei) la care a lucrat „peste 100 de ore”. Aici se vede bucuria de a picta, în care se poate regăsi oricine, chiar dacă Adi nu avea studii formale de pictură: „Mi-a plăcut procesul, am avut acea senzație de a crea ceva cu mâinile tale, în care te lași ghidat de libertatea de exprimare, în care totul e fluent și interconectat”, spune Adi Lele pe wall-ul lui de Facebook.

 

 

Este totodată poate un indiciu a ceea ce urma să facă, în sensul că a lăsat la vedere actul creației lui ca și cum ar fi spus: „uite, asta vă las în urmă, asta mi-a ieșit bine, asta iubesc (să fac), adio”. Mai este expusă o lucrare neterminată în care subiectul este ușor bântuit, mutilat de un spirit colorat în verde, în care putem interpreta afecțiunea sa: „depresia”. Este o lucrare expresivă. El a numit-o neterminată, eu aș spune dimpotrivă, în sensul că se înțelege ce vrea să transmită. Restul lucrărilor lui (majoritatea) erau copii după Van Gogh sau inspirate de același artist, pesemne că se simțea apropiat de spiritul acestuia. O parte din lucrările, care nu sunt sheruite pe wall, am înțeles că sunt expuse la Centrul Social Iedera.: „îmi doresc să realizez cât mai multe, ca apoi să le pot expune”, spune Adi Lele pe wall-ul lui.

 

 

„În primă fază ne-am dat like-uri și comment-uri la postări ca de la un anticapitalist la altul.”

Primele mele interacțiuni cu Adi Lele s-au rezumat pe wall-ului de facebook. În primă fază ne-am dat like-uri și comment-uri la postări ca de la un anticapitalist la altul. Și pentru că cei mai mulți dintre noi tind să asocieze termenul de anticapitalism cu Ceaușismul, simt nevoia să vă dezvolt ce înseamnă pentru mine dar și cel mai probabil pentru prietenul meu.

Anticapitalismul înseamnă să inspectezi neajunsurile sistemului actual, acelui status quo neoliberalist și să te opui atât spiritual cât și practic, acolo unde se poate. Opțional, îți poți însuși alte forme politice pe care să ți le dorești în locul acestui status quo. Postările lui Adi Lele erau într-adevăr anticapitaliste, aminteau de absurdul muncii în condiții de exploatare, de clivajul dintre săraci și bogați, de supunerea femeii în patriarhat, de tematici de încălzire globală și de abuzul și exploatarea animalelor – Adi Lele fiind vegan.

Postările lui aminteau de abuz și de exploatare, portretizând lumea în care trăim drept una opresivă și nedreaptă. Spre exemplu, în această lume, cei mai săraci preferă să intre în închisoare, decât să ajungă oameni ai străzii; pentru că, măcar acolo, hrana le este asigurată.

Mai existau postări din zona sănătății mintale,  iar unele  dintre ele formau o  punte între sistemul opresiv și sănătatea mintală. Aici e una din mizele acestui text, și anume că sănătatea mintală nu operează într-un vacuum ci este condiționată de familie, relații, și de sistemul în care trăim. Știm cu siguranță că pentru Adi Lele acest sistem era unul din adversarii principali, pentru că exploatarea dintre oameni i se părea o formă de violență. Despre pictură n-am vorbit prea mult, demersul fiecăruia ne părea destul de evident prin ceea ce postam fiecare. Nu era nevoie de explicații, eu pe vremea aceea mai apropiat de Gaugain el de Van Gogh, eu mai experimantal, el mai realist. Na…, ca de la artist la artist.  Așa că am insistat în doua rânduri să vină la petrecerile pe care le organizam la mine în atelier.  A refuzat de fiecare dată spunând că e prea deprimat, abia poate să se deplaseze. Eu am făcut aici o greșeală enormă. În loc să încerc să obțin o întâlnire one to one în care să vorbim despre experiența pe care a avut-o fiecare cu depresia, am insistat doar că petrecerea e un spațiu safe și anticapitalist. Nu a dat curs invitației și a fost ușor sarcastic cum că petrecerea ar fi fost cu adevărat anticapitalistă. Așa că nu l-am cunoscut niciodată pe Adi Lele fizic.

 

 

„Una e să iei sute de like-uri pe o lucrare, alta e să vinzi în mod constant […]”

Mă gândeam adesea la spusele lui Frederick Douglass: „Knowledge makes a man unfit to be a slave”, iar Adi din ce posta și scria părea că știe foarte multe și că evident nu poate fi sclav dar nici stăpân. Iar să devii artist în România, este după cum am aflat pe pielea mea, o provocare, să ajungi să te susții din ce pictezi  este un joc cu bătaie lungă în care puțini reușesc. Una e să iei sute de like-uri pe o lucrare, alta e să vinzi în mod constant -,  mărturisesc că eu, după 3 ani de pictat constant, nu am ajuns încă la acest nivel, iar pentru Adi pictura părea ceva mai degrabă sporadic, chiar dacă din ce mi-a dat de înțeles, lucra susținut.  Alte perspective și circumstanțe nu îmi sunt cunoscute, nu știu ce a rezultat din studiul economiei pentru el și cum își câștiga traiul. Îl credeam din poze și din comportamentul online mai matur decât cei 25 de ani pe care îi avea când și-a pus capăt zilelor.

 

 

„Aș fi putut să încerc să înțeleg depresia lui; pentru că eu însumi sunt diagnosticat cu bipolar2 […]”

Deh, proiecțiile mele, am trăit mult din proiecțiile față de un om pe care îl admiram foarte tare.  Aș fi putut să încerc să înțeleg depresia lui; pentru că eu însumi sunt diagnosticat cu bipolar 2, afecțiune, care se manifesta prin depresii lungi și dureroase, din care uneori ai senzația că nu vei mai ieși niciodată.  Primele depresii din viață mea au fost mai mild, s-au simțit așa ca un plânset în spatele ochilor, insomnii  și o lipsă de vitalitate dar pe care eu o suprascriam cu firea mea sociabilă. Odată intrat în terapie, cu o terapeută excelentă – a făcut ea niște chestii neplăcute – dar necesare, care m-au „triggeruit” și depresia a devenit foarte severă. Întreaga ta personalitate se golește, devii captiv unei dureri care iți răpește statutul de om. În spatele ei, psihicul procesează, dar felul în care te simți se compară cel mai bine cu iadul, ori cu goliciunea (nu „intră” nimic, nici muzică nici literatură în sufletul tău). Peste acest zumzet de suferință continuă, la mine se adaugă faptul că sunt vinovat de ce mi se întâmplă, că sunt EU defect, că sunt un nimeni. Self-esteem-ul meu era la pământ. Și o poți ține așa luni către ani de zile.

Nici hipomaniile care urmează după aceste episoade nu sunt plăcute. Ai energie, nu poți dormi, dar neliniștea nu se materializează în creație decât daca înveți tu foarte bine să te focusezi (ceea ce am făcut, cu rezultate mixte). În tot acest timp am încercat să duc o viață normală, am reușit și nu am reușit (am fost nevoit să îmi vând firma și să merg într-o călătorie, care m-a salvat pentru că am schimbat mediul).

 

 

Tentativele mele de a-mi pune capăt zilelor, am avut grijă să fie sub luciditate, NU ȘI SUB DEPRESIE. Mi-am zis că în depresie, I am going to tough it out, am să „strâng din buci” cum se spune la noi. O tentativă a fost în urma unui episod paranoic dar în care chiar îmi făcusem niste dușmani reali în întruchiparea mafiei tailandeze. A doua a fost ca să scap de mafia respectivă (mă așteptau într-un BMW alb în fața hotelului). La prima tentativă mi s-a făcut rău, iar a doua oara am ajuns la spital în Bangkok și de acolo cu ministerul de externe Românesc am ajuns în țară. Întreaga poveste cu mafia din Tailanda merită spusă într-un articol separat.

În ambele tentative m-am gândit că oricum bipolarismul îmi va distruge viața și că mă va purta prin suferință non-stop așa că, tentativele mele căpătau atunci un sens și mai mare. A 3a tentativă a fost când m-am aruncat în Sena, când ieșisem dintr-un episod depresiv dar mă simțeam captiv într-o poveste de iubire pe care mi-o doream dar care dispăruse complet și nu o mai puteam avea, într-o relație disfuncțională cu părinții și ne-iubitoare în niște circumstanțe în care îmi pierdusem libertatea (epuizându-mi economiile); și tot cu bună știință că eu nu mai vreau să trec printr-un episod depresiv major (în care îmi imaginam că e mai greu să-ți aduni curajul și logistica de a-mi curma viața). Înainte să plonjez de la 40 de metri în apă, m-am uitat în jur și am realizat că iubesc oamenii, pentru că ei sunt frumoși. Era o toamna liniștită, cu  oameni la terase, unde totul părea atât de prielnic. Nimeni nu mă băga în seamă deși sărisem, discret, gardul.

 

„ Am fost închis într-un azil parizian vreme de 3 săptămâni, unde am pictat foarte mult.”

Socotelile mele erau însă raționale, știam cum funcționează bipolarismul meu și nu mai voiam. Știam ce fel de iubire am trăit și nu o să mai trăiesc, știam de relația cu ai mei și îmi pierdusem orice fel de încredere de speranță în ei. Am crezut că asemenea lui Paul Celan, săritura în Sena îmi va frânge coloana. Dar în realitate am punctat cu vârful pantofului apa, nu a venit niciun vapor pe deasupra mea să mă acopere, și de rece ce era apa am înotat până la suprafață unde mă aștepta o barca de salvare. Între timp se adunase și lume. Apoi am fost închis într-un azil parizian vreme de 3 săptămâni, unde am pictat foarte mult. Din momentul ăla am fost pus pe medicamentație, cu care în prezent mă împac foarte bine; pictez zilnic, am expoziții și vânzări, iar cu mici excepții, când mă alarmez că începe iadul (anunțat de insomnii care pot dura și 3 săptămâni), nu mă mai clatină nimic emoțional și îmi văd de viață. Dar sunt setat că orice s-ar întâmpla viață e frumoasă și că dacă nu pot repara trecutul și nu îi pot schimba pe acei de lângă mine, macar să fac ce îmi sta în puteri. Adică să pictez zilnic, ceea ce fac de 3 ani de zile, câteodată 15 minute pe zi, alteori 4 ore, sau 8, dar întotdeauna să fac ceva pe pânză sau pe foaie și să mă bucur de lucruri mici.

Lupta cu depresia este o luptă de anduranță, iar ingredientul necesar pentru a lupta este speranța. Eu am recurs la tentativele mele (toate ratate) de a-mi pune capăt zilelor, când speranța (în cazul meu: speranța de a fi iubit cu adevărat) a dispărut. Am învățat apropo de asta că este posibil să iți construiești o lume în care te iubești pe tine, și pentru asta nu iți trebuie niciun terapeut, nici părinți, nici bani, deși e bine să le ai pe toate. Totul începe prin gesturi mici față de tine în care te onorezi pe tine în pofida a ceea ce crede și spune oricine. Numai că  în depresie e foarte greu de făcut, dar nu imposibil. Iar arta este par excelence un instrument de vindecare, am descoperit eu pictând.

 

 

„Dar cel mai important e […] să vorbești despre cauzele adânci ale suferinței tale, cu prieteni, cu terapeutul, să ții un jurnal, să faci muncă creativă chiar dacă nu va fi niciodată la un nivel profesionist.”

Însă pentru vindecarea totală e mai bine să ai un terapeut excelent care ține la tine, e bine să ai mijloace materiale ca atunci când nu poți funcționa să nu îți fie frică să ajungi pe străzi, e bine să cauți mulți psihiatri, să experimentezi cu tratamentul care ți se va potrivi. Dar cel mai important e să reach out, să vorbești despre cauzele adânci ale suferinței tale, cu prieteni, cu terapeutul, să ții un jurnal, să faci muncă creativă chiar dacă nu va fi niciodată la un nivel profesionist.

Sa dezvolți o disciplină în depresie. E foarte greu, dar nu imposibil, și e necesar să faci ce îți place, să simți că dispui de tine, că ai libertate.

Terapia excelentă poate fi scumpă (și dacă nu e excelentă mai bine nu o faci – vei simți dacă ai găsit un terapeut bun), dar merită toți banii și merită să economisești pentru asta. Tentativele mele de a-mi lua viața le-am avut când terapeuta mea se pensionase, altfel nu aș fi recurs la ele. Dar până și ele m-au învățat de fiecare data că viața merită trăita, că merita să iți alegi un scop (în cazul meu a deveni pictor la 35 de ani) și să lupți pentru el, indiferent ce cărți ți-au fost date. Pentru mine arta a fost un instrument de vindecare, de reconstrucție și un sens în viață. Am peste 150 de picturi făcute acum și fiecare dintre ele e o bornă, care lasă o  parte din suferință în urmă.

Despre asta i-aș fi vorbit lui Adi Lele. Pentru asta mă flagelez că nu am vorbit face to face cu el, mânați de gunoiul ăla de Facebook în care toată lumea pare ok deși nu este. Pentru speranță trebuie să ai pentru ce să speri, fie că vei găsi ceea ce cauți, fie că următoarea pictură va fi mai mișto, fie că poți consolida o relație frumoasă cu cineva sau că poți ajuta pe acel cineva, fie că lumea se poate îndrepta în direcția ta, ceea ce se mai și întâmplă din când în când. I-aș fi vorbit despre lucrurile astea. L-aș fi luat în brațe. Faptul că îl luam în brațe nu vindeca depresia dar o putea ameliora. Dar peste orice, aș fi încercat să îi înțeleg copilăria sau relația cu părinții, cu o eventuală iubită. Aș fi vrut să fie prietenul meu. Însă din masculinitate toxică nu am creat prilejul necesar de a mă apropia de el. Dădea semne că e un luptător, că e acolo pe baricade în lupta cu capitalismul neoliberal târziu și defectuos. Plus că în Romania, să te deschizi așa e semn de proastă creștere și de slăbiciune. În România să fii vulnerabil nu este semn de integritate și de putere, cu atât mai puțin de masculinitate.

 

„Sensibilitatea lui Adi Lele era una social-politică cu semnale de alarmă […]”

Poate că eu chiar am avut noroc sau poate că nu am știut sau nu am vrut (inconștient) să-mi pun capăt zilelor cu adevărat. Acum însă văd și cât doliu produce în jur un astfel de gest. Din punctul meu de vedere, la capătul zilei suntem singuri și  atunci fiecare își cunoaște limitele suferinței, fiecare dispune de propriul corp, iar Dumnezeu ne iartă pentru  greșelile noastre. La final, voi încerca să fac legătura între componenta politică a suferinței lui Adi, și cea biologică. O depresie atât de acută cum părea că are el, e cel mai adesea componenta unor afecțiuni precum: depresie unipolară, borderline și alta afecțiuni cluster B, bipolar, schizoafectiv, sau pur și simplu traume din copilărie. Toate aceste tulburări afectează chimia creierului, chiar dacă la baza lor este sensibilitatea. Iar când se învecinează cu suferința produce un fel de sublimare.

Sensibilitatea lui Adi Lele era una social-politică cu semnale de alarmă, care sunau așa:

Nu e ok să exploatezi oameni pentru câștigul tău și al nimănui;

Nu e ok să chinui animale pentru stomacul tău;

Femeia nu este supusă bărbatului;

Suferința unei majorități este cauzată sistematic de către cei cu bani și putere.

În cele din urmă, Adi Lele își formase un întreg Weltanschaung (germ: viziune asupra lumii) coerent și funcțional și avea în vedere conviețuirea cât mai morală între oameni. Depresia lui nu era doar biologică.  El suferea intens din cauza unei lumi, cea la care suntem cu toții complici. Lumea, așa cum o vedea el era o încrengătură politică bazată pe violență și nepăsare. Greu de suportat așa ceva, dar ceva pentru care zic că merită să te trezești și să te lupți. De aceea 25% din ce aleg să fac, o să fac și pentru Adi Lele. O să încerc să îi ajut pe cei nevoiași pentru că el asta ar fi vrut, o să acord șanse egale tuturor de putere, am să încerc să mănânc mai puțină carne. O să mă apar pe mine și pe cei dragi de disfuncționalitățile acestui sistem, devoalându-le.

Sigur n-a fost vremea să pleci acum, prieten drag, dar daca tot ai făcut-o, e rolul nostru să te respectăm. N-am apucat să bem berea aia. Dar o să avem poate șansa să ne întâlnim cândva, cine știe?

 

„Mi-ar placea să existe un soi de sprijin instituționalizat pentru artiștii aflați la început de drum pe care să îi ajute.”

Consider că opțiunea lui Adi Lele de a deveni artist, a fost una bună. În întruchiparea artistului e loc pentru toate suferințele și pentru toți demonii, și sublimarea își găsește o casă solidă. Dar mă gândesc din propria experiență cât de dificil este de fapt să devii artist. Mi-ar plăcea să existe un soi de sprijin instituționalizat pentru artiștii aflați la început de drum pe care să îi ajute.

Și e nevoie de sprijin de două feluri: să faci față la caruselul învățării (sunt zile când crezi că ești pe val și zile când crezi că arta ta nu valorează și nu va valora nimic), și să știi unde te îndrepți. Un soi de mentorat, poate cu artiști mai experimentați, care fară orgolii, să iți arate că au trecut prin aceleași avataruri. Asta ar mai ameliora  presiunea psihologică la care sunt supuși. În paralel, ar fi bine-venit și un program de mental health pentru artiștii aflați în suferință, iar aici viziunea mea include terapia în grup, cu grupuri constituite exclusiv din artiști.

 

„Haideți să învățam să căutam ajutor și să ne deschidem către alții […]”

Iar celor care consideră că au ajuns la capăt de drum și văd curmarea vieții ca pe o soluție, îi rog să reconsidere. Depresia se ameliorează, oricât de severă ar fi, iar uneori se poate vindeca total. Important este să faci alegerea corectă. În urma experienței mele traumatice am dobândit insight-ul că atunci când capitulezi este momentul în care te simți cel mai singur și neputincios. Haideți să nu îi lăsăm pe ceilalți să se simtă singuri. Haideți să le arătam că oricare ar fi cauza suferinței lor, ea este legitimă, să nu o desconsiderăm doar fiindcă noi nu simțim la fel. Haideți să învățam să căutam ajutor și să ne deschidem către alții, ca moartea să nu biruie.

Era în Game of Thrones un profesor de scrimă care o învață pe Aria ce să spună morții: “Not today!”.

Aș adăuga că nici mâine, nici poimâine și tot așa… . Nu știe nimeni ce l-a mânat pe Adi să își aleagă ziua. Dar tot ce îmi doresc e să fi amânat-o suficient cât să nu scriu acest text (dedicat atât lui cât și artiștilor de pretutindeni) și să pot bea o bere cu el.

Lumea pe care și-o dorea nu este posibilă, dar ar fi fost posibilă o conviețuire cu ea din ale cărei tensiuni să curgă creație. Poate de asta era și el conștient, dar numai el  știa cu adevărat ce-a pus în balans și ce resurse a considerat că are.  Dacă nu putem clădi o lume lipsită de exploatare și de abuz precum și-o dorea Adi Lele, măcar să construim o lume în care să fi simțit destul sprijin din partea noastră pentru a lua o altă alegere.