Raluca Băjenaru. Cod și memorie în hyperlink-uri senzoriale

Corpul uman, ca revelator al unui cod, respirație condensată și sentimentul de captivitate, reprezintă pe scurt, prima mea întâlnire cu artista vizuală și performativă Raluca Băjenaru. Am avut ocazia să asist la unul din performance-urile ei din cadrul expoziției Was Jetzt – curatoriată de Simona Tărtăcuță în colaborare cu artistul de origine belgiană, Pierre Van Hulle și am rămas în tonul pe care îl are statement-ul expoziției: cu multe întrebări. 🙂 

Raluca are o dublă formație, atât una vizuală, ca absolventă a secției de Pictură din cadrul UNARTE, cât și una literară, ca absolventă a secției de literatură a Universității din Galați. Artista activează de mulți ani în zona performance-ului și a instalației, iar una dintre cele mai explorate zone ale ei se desfășoară în paradigma “cod – memorie – corp ”; iar  codul pe care Raluca îl chestionează se referă la modul în care comunicăm, fie verbal sau grafic. 

Deși acest demers poate fi considerat ca unul post-structuralist, activitatea artistei în zona performance-ului o aduce mult mai aproape de interacțiunea cu publicul. Abordarea ei are valențele unei arte participative, pe care le regăsesc în lucrarea Asemia și în happening-urile lui Allan Kaprow: ca de exemplu, lucrarea Words, expusă la Galeria Smolin din New York, 1962, unde publicul era invitat să participe cu propriile lui cuvinte.

Lucrările Ralucăi îmbină calitatea empatică a rememorării cu demersul mult mai formal al observației, ca în performance-ul “ Breath Screen. Condensed language ”  sau ca în proiectul artistic colectiv “ Maps of every day “ . Artista își invită privitorii să interacționeze cu lucrările ei, astfel încât, publicului angajat în procesul artistic i se oferă o cale de a revizita anumite amintiri, într-un context în care uitarea se instalează foarte repede în memoria fiecăruia dintre noi. 

Fie că este vorba despre instalație, unde obiectele alcătuiesc o altă semantică decât cea obișnuită, sau despre performance – unde am văzut corpul uman ca instrument pentru studiul arheologiei personale; în orice caz, lucrările par să alcătuiescă un fel de hyperlink-uri senzoriale, care mă duc cu gândul în zone neașteptate ale imaginației. 

Am vrut să aflu mai mai multe despre apariția enigmatică a artistei Raluca Băjenaru, văzută la Biblioteca Națională, în cadrul expoziției Was Jetzt, așa încât i-am adresat câteva întrebări, într-un interviu dedicat în exclusivitate pentru artevezi: 

 

 

Oana Bălțatu: Pre-limbaj, limbaj, cod, istorie personală; cum se înlănțuiește această serie de cuvinte pentru tine? Am observat că limbajul și codul sunt teme des abordate în lucrările tale… 

Raluca Băjenaru: Aceste concepte sunt ca niște piese de puzzle speciale – fiecare merge cu fiecare și, creând asocieri în joacă, ies la iveală idei mai profunde care ne privesc personal, în sensul de ”istorie” a fiecăruia sau, în ansamblu, ca societate. 

Ce se află înainte de limbaj, din ce e ”făcută” acea stare în care nu denumești obiectele, starea de dinainte de a începe codificarea? Aceasta e întrebarea care a dus la realizarea instalației ”Increat” și a experimentelor foto/video ”Scriere dezasamblată” în care am aruncat în aer cuie ruginite, recuperate din construcții și le-am fotografiat în suspensie, obținând ”sculpturi” de o secundă. 

Codul reprezintă și un spațiu pentru creativitate, iar această idee am urmărit-o în mai multe proiecte. În ”Asemia” am plecat de la conceptul că fiecare dintre noi își exprimă personalitatea prin scrisul de mână și, în special, că semnătura fiecăruia reprezintă un gest plastic, creativ pe care orice om îl realizează fără să fie conștient de particularitățile artistice, unice ale acestui semn. În acest performance – intervenție  am mers prin București cu pânze mari și un obiect tridimensional (un dodecaedru), rugând oamenii să se semneze pe ele cu marker negru, ca  să obțin un gestualism colectiv. La început, oamenii umpleau spațiul alb în mod egal și semnăturile lor erau mari, libere, ulterior, deveneau din ce în ce mai mici, fiecare încercând să nu își suprapună grafia peste a altuia, prin căutarea celui mai mic spațiu alb pentru a-și lăsa semnătura. 

 

 

 

O. B.: Prima mea întalnire cu tine a fost cadrul performance-ului “ Breath Screen. Condensed language ” din cadrul expoziției Was Jetzt. Care este conceptul acestui performance și cum simți să te raportezi la public din interiorul actului performativ? 

R.B.: În cadrul performance-ul ”Breath Screen” stau în spatele unui geam pe care sunt scrise cu o substanță transparentă cuvinte inventate de copii și, respirând în apropierea geamului, fac ca literele să devină mai vizibile și să poată fi citite rând pe rând, silabisând. Respirația mea este folosită ca reflector, iar provocarea publicului este de a citi cuvinte care nu au aparent un sens sau nu au un sens pentru toată lumea, fiind cuvinte inventate de copii, amintiri care țin de intimitatea fiecărei familii. Performance-ul pleacă și de la ideea că, din momentul în care am învățat să citim, suntem prizonierii acestei abilități și descifrăm automat orice mesaj scris vedem în jurul nostru ceea ce ne face, într-un fel, vulnerabili. ”Breath Screen” propune o pauză de la acest torent informațional pe care îl înghițim și ne invită să privim scrierea ca pe un desen, să ne concentrăm pe conturul ei exterior, nu pe conținutul ei.

Alături de acest geam în spatele căruia respir, se află un caiet pe care oamenii pot scrie cuvinte inventate de copii. Scrierea e o tehnică pentru a ne aminti sau pentru a fi liberi să uităm? Unele persoane scriu aceste cuvinte – amintiri, altele doar le păstrează în memorie, iar eu, ca artist, încerc să le consemnez pe toate într-un caiet, împreună cu grafia specifică fiecăruia. Uneori, rog oameni necunoscuți întâlniți pe stradă să le scrie; am încercat să îi și filmez pe câțiva, dar se pierde acea naturalețe a momentului în care caută în memorie, bâjbâind parcă după un obiect despre care știau că se află acolo, dar a cărui formă nu și-o mai amintesc cu precizie.  ”Ce cuvinte inventai când erai mic?” fără această întrebare, o amintire a lor ar fi rămas uitată, dar pentru că am întrebat, și-au recuperat răspunsul și o parte din istoria personală. 

Îmi place să creez lucrări tip performance datorită stării de autenticitate (ar putea fi numită uneori vulnerabilitate) pe care o creează interacțiunea directă cu publicul și datorită imprevizibilității acestui cadru artistic. În funcție de context, lucrarea poate să se dezvolte ”live”, spontan în direcții pe care nu le anticipam; prin diverse tipuri de performance cunosc oameni și le cunosc reacțiile, sunt foarte prezentă, sunt una cu lucrarea, SUNT lucrarea și aceste emoții  sunt autenticitatea pe care o caut, în general – nu caut neapărat utilitatea unui lucru pe care îl fac în viață, ci vreau să mă asigur că are sens pentru mine. 

 

 

O.B.: Ceea ce mă atrage la instalațiile tale este materialitatea clară a obiectelor alese. Care este codul din spatele lor și ce rol joacă contrastul în cele doua instalații “Increat” și “Sweet Destruction” ?

R.B.: Eu văd mai degrabă o similitudine între cele două. În ambele instalații este alterată funcționalitatea obișnuită a obiectelor, acestea fiind eliberate de sens și transformate în obiecte poetice. 

Cuiele sunt, de obicei, lovite și utilizate pentru a penetra, pentru a ține împreună două părți de material, reprezintă un liant. În instalația mea, sunt eliberate de această funcție, sfidează metaforic legile gravitației, plutind suspendate și creând, astfel, un sunet cristalin atunci când sunt atinse. Eliberate de sens, pot deveni altceva: scriere dezasamblată, particule plutind înainte de a se închega într-o materialitate mai clară, starea de dinainte de concretizarea prin limbaj a unei idei, instrument muzical.

Fierăstrăul care, în mod obișnuit, este folosit la orizontală prin aplicarea unei forțe pentru a secționa materiale este transferat, în ”Sweet Destruction”, la verticală – și el este suspendat și plutește susținut de baloanele cu heliu, iar mișcarea de ”du-te vino” se desfășoară foarte lent, între balonul de jos, umplut cu aer și mănunchiul de baloane cu heliu de sus. Este o instalație efemeră care, destul de repede, se autodistruge, cedând gravitației, baloanele coboară încet, inversând geometria inițială. 

 

 

 

O.B.: Ce te atrage la viața cotidiană?

R.B.: Îmi place să merg cu bicicleta și să alerg, să dansez, să călătoresc, să merg la atelier. Uneori, îmi vin idei pe care simt nevoia să le dezvolt pe moment, pe care dacă nu le urmăresc, în câteva zile sau săptămâni, își pierd din energie, mor, însă, dacă le pun în practică se transformă în mici proiecte de bijuterie, design vestimentar, design interior sau ilustrație. Unul dintre proiectele dezvoltate după acest ritm inconstant al inspirației este ”Rock. Paper. Poetry” în care am ilustrat poezii ale scriitoarei Veronica Leca (îl găsiți pe Facebook și Instagram).  

 

 

O.B.: Cum te raportezi, în calitate de artistă la zona digitală? Ai vreo preferință în ceea ce privește arta multimedia? Cum te-au influențat ultimele transformări tehnologice din perioada crizei, în comunicarea cu ceilalți oameni?

R.B.: Mi-ar plăcea să experimentez mai mult cu zona digitală. Ceea ce mă încurcă, însă, este că nu dețin informațiile tehnice ”first hand” și atunci trebuie să apelez la cineva care le cunoaște, să îi spun ideea și să întreb: se poate face asta? Cred că pe lângă Photoshop și Premier, la Unarte ar trebui să înceapă să se predea coding, sunt deja programe care simplifică mult utilizarea limbajelor de programare de către publicul larg. Colaborarea dintre artiști și programatori sau oameni de știință este tot mai frecventă și, deși aș prefera să dețin personal aceste cunoștințe, îmi dau seama că soluția cea mai rapidă este, totuși, să colaborez cu cineva care le deține deja.  Nu înclin spre o anumită preferință în ceea ce privește arta multimedia, depinde de ceea ce se potrivește proiectului la care lucrez: am creat lucrări video, audio, de animație și sunt deschisă și la orice alte modalități de expresie mi s-ar părea interesante. 

În ceea ce privește utilizarea tehnologiei în comunicarea cu ceilalți în perioada pandemiei, în continuarea proiectului ”Maps of Everyday” mi-aș dori să realizez o hartă a Bucureștiului desenată de oameni și, astfel, pasul următor ar fi folosirea social media pentru a descoperi persoane interesate să participe, să deseneze o parte mică din cartierul în care locuiesc, de exemplu.