Pierre-Mary Armand. De la neurofiziologie la fotografie

 

 

Pierre-Mary Armand a studiat activitatea neuronală în cadrul unui master în domeniul neurofiziologiei, iar la scurt timp s-a alăturat Direcției de Protecție judiciară pentru tineret, instituție a Ministerului Justiției din Franța, unde a ajutat foarte mulți tineri cu probleme. Cum a ajuns însă să se dedice cu totul fotografiei?

Vă propunem astăzi o călătorie citadină alb-negru, pe un traseu atipic, la capătul căruia veți deveni mai atenți la ceea ce v-ar putea dezvălui o simplă plimbare, prin oraș. Ghidul nostru: fotograful Pierre-Mary Armand, cel care a dus cunoștințele științifice mai departe pentru a le transforma în artă.

Născut în 1950, în departamentul francez Cantal, Pierre-Mary Armand a urmat studii de master în neurofiziologie și a fost angajat al Ministerului Justiției, în cadrul Direcției de Protecție judiciară pentru tineret. Fotografia este prima și marea sa pasiune, iar, după câțiva ani, aceasta chiar a devenit activitatea sa de bază. Cealaltă pasiune – arta– a fost cea care l-a îndemnat să colinde galeriile de artă pariziene pentru a identifica lucrări, pentru a cunoaște artiști, galeriști, dar mai ales pentru a surprinde simbioza operă de artă-artist. Pierre-Mary Armand a descoperit Parisul la 13 ani, capitala care avea să devină orașul său de suflet. L-am întâlnit pe Pierre cu ocazia expoziției sale, « Quand la campagne s’emballe » (Când câmpurile înnebunesc). Tehnica lui fotografică „atinge” fotografia de portret, documentară sau stradală.

 

M.X: Am dori să ne împărtășiți primele experiențe din domeniul fotografiei.

Pierre-Mary Armand: Am început de foarte tânăr să fac fotografii pe bază de argint cu aparatele foto ale părinților, Vest Pocket-ul mamei sau Kodak. Dar am învățat cu adevărat mai multe în domeniu pe la vârsta de 12 ani când eram cercetaș. Exersam fotografia luând cadre pe parcursul plimbărilor de week-end, iar după aceea le developam cu ajutorul unui amplificator meșterit de elevii mai mari. Mai târziu, părinții au început să lucreze la Paris și astfel mi-am creat primul laborator foto în baie. Pe-atunci lucram cu un aparat AGFA, cu obiectiv fix. Din acel moment, nu am încetat să fac fotografii, este adevărat – mai mult sau mai puțin constant – , în funcție de obligațiile familiale sau angajamentele profesionale. Cert este că mi-am construit câte un laborator foto în fiecare apartament în care am locuit.

 

 

M.X: Majoritatea fotografiilor tale sunt realizate în spațiul public. Ce anume îți atrage atenția pe stradă? Ce îți place cel mai mult în tot acest proces și, dimpotrivă, care sunt aspectele care îți displac? 

P.M. : În primul rând, sunt curios, iar din perspectiva formării profesionale în domeniul social, sunt foarte interesat de oameni, de modul lor de viață și de atitudinea pe care îmi place să o observ și să o  surprind. Sunt pasionat de spațiile urbane, dar îmi plac și peisajele. Există această dualitate, în sensul că m-am născut la țară, în regiunea Auvergne, dar iubesc Parisul pe care îl cunosc de la vârsta de 13 ani. Acest lucru mă fascinează. Îmi place să încadrez, să găsesc lumina potrivită și apoi să captez instantaneul unei expresii, unei priviri sau al unei atitudini într-un anumit context. Tocmai din acest motiv, simt că aparțin curentului umanist, iar dovada o reprezintă expozițiile mele « Un regard singulier sur Paris »( O privire unică asupra Parisului) ș, « Ces gens de la rue » (Acești oameni ai străzii) sau « Evasion Barcelone » (Evadare la Barcelona).

 

 

M.X: Au existat cadre care te-au sedus, dar pe care, din nefericire, nu ai reușit să le prinzi? Cum gestionezi sentimentele de dezamăgire sau frustrare provocate de momentele ratate?

P.M.: Bineînțeles, se întâmplă să ratez zeci de astfel de momente, zilnic. Fie pentru că am văzut prea târziu o scenă sau un personaj interesant, fie din cauza unui reglaj nepotrivit sau pentru că lumina nu este favorabilă. Acestea constituie situațiile neprevăzute, riscurile acestui tip de fotografie, în comparație cu munca într-un studio foto, unde există posibilitatea de a regla sau de a modifica detaliile unei fotografii. În activitatea mea este vorba despre acel moment unic! Dacă am ratat ocazia, este puțin probabil ca aceleași condiții să se repete.

 

M.X:  Care sunt dificultățile pe care le întâmpini atunci când fotografiezi pe stradă? Sunt mai complicate reglajele? Ceri întotdeauna permisiunea celor pe care îi surprinzi în fotografii?

P.M.: Acest tip de fotografie devine din ce în ce mai dificil. Dreptul la imagine (respectabil, de altfel) și susceptibilitatea parizienilor față de acest mod de fotografie complică tot mai mult lucrurile. Dacă se cere permisiunea, se pierde orice urmă de spontaneitate, ca atare nu mai există scopul inițial al demersului. Astfel, mi se întâmplă foarte des să fac fotografia, iar apoi să cer permisiunea subiectului. Îi arăt cadrul, dacă este cazul, iar dacă nu este de acord, șterg fotografia. Sunt întrebat adesea de ce fac portrete femeilor asiatice. Răspunsul este: datorită raportării lor mai prietenoase la obiectivul foto.

 

 

M.X.: Foarte mulți fotografi vin în capitala Franței pentru a crea serii fotografice. Parisul este fruntaș în istoria fotografiei de stradă. Cum se diferențiază viziunea ta de cea a vizitatorilor sau a fotografilor legendari ai acestui gen de fotografie?

P.M.: Fac parte din acest curent istoric, umanist de fotografi de stradă, însă fără a avea pretenția că sunt la înălțimea lui W. Ronis sau R. Doisneau. Vin cu propria contribuție și încerc să fiu un martor al unei alte linii temporale. Decorul urban s-a schimbat, iar arhitectura este una a zilelor noastre. Sunt mulți cei care duc în derizoriu această practică, prin fotografierea cu ajutorul telefoanelor inteligente. Să fii original devine ceva complex ca să te poți detașa de majoritate.

 

M.X.: Ce aparate utilizezi pe stradă?

P.M.: Ca orice fotograf, folosesc mai multe aparate și obiective marca Nikon (sunt „Nikonist” cum spun cei din această breaslă). Focalizarea depinde întotdeauna de ceea ce doresc să obțin. De cele mai multe ori, folosesc un zoom cu distanță focală medie (24/70) care îmi asigură o lejeritate în momentul în care intenționez să surprind un portret sau o scenă stradală mai amplă. Dar folosesc și o distanță focală mai lungă (300) pentru a capta anumite portrete, într-un mod mai discret. Recent, am trecut la ceva hibrid, format integral, tot cu distanță focală 28/120 mm sau un mic obiectiv fix de 28 mm, mult mai ușor (ghiozdanul meu începuse să fie cam greu, zi de zi), dar și mai discret. Acesta implică însă o abordare diferită a fotografierii.

 

M.X.: Fotograful american Bruce Davidson spunea că nu străzile sunt importante, ci locul unde conduc acestea. Pe tine te-a marcat în mod special anumite imagini?

P.M.:  Desigur, foarte adevărat! Fiecare stradă are un specific al său, arhitectura și gradul de urbanism sunt foarte importante, dar și calitatea luminii care pentru mine contează foarte mult. Iar mai presus de orice – oamenii care frecventează acea stradă. În funcție de locuri turistice sau cartiere populare, avem un demers diferit. Dar esențială este șansa care ți se oferă. De multe ori, plec fără un scop precis. Doar explorez un cartier sau merg la un vernisaj, la un eveniment și, pe parcursul acestei plimbări, se ivește o întâlnire, o lumină care îmi iese în cale. Sigur că foarte multe imagini mă încântă, dar sunt foarte impresionat de fotografiile alb-negru și aici aș aminti de expozițiile lui Elliott Erwitt, de la muzeul Maillol sau cea a lui Franck Horvat, de la Jeu de Paume.

 

 

M.X. : Atunci când realizezi fotografii, te confrunți deseori cu situații impresionante precum sărăcia (ca în Paris – Marais qui rit au-dessus de nos têtes, 2017) (Marais care râde deasupra capetelor noastre, 2017). Ce te determină să imortalizezi astfel de scene? Cum percepi rolul fotografului? Și cum consideri că îl percep cei pe care îi fotografiezi?

P.M.: După cum am menționat în prezentarea mea, mă preocupă în mod special aspectele sociale. Pentru a surprinde imaginea unei persoane singure pe o stradă sau într-un context particular se impune o abordare empatică. Încerc să fiu martorul unei situații, al unui mod de viață, fără o judecată a priori. Doresc să las să se vadă, să insuflu privitorului o notă de umor și să-l las să citească printre rânduri sau să reconstituie povestea mea în calitate de fotograf sau cea pe care și-o poate el imagina. În opinia mea, acestea sunt cele două roluri ale fotografului: să fie martorul unei situații pe care apoi s-o povestească, cu alte cuvinte, să creeze, prin imagine, narațiunea unei clipe efemere.

 

M.X.: Fotograful elvețian René Burri afirma că, într-o oarecare măsură,  fotografia alb-negru are la bază un sentiment de nostalgie. Tu ai  apetență pentru acest tip de fotografie?

P.M.:  Eu consider că aceste două non culori permit ochiului să ajungă mai repede la ceea ce este esențial, să aprofundeze și să confere consistență. Culoarea perturbă ochiul care are tendința de a se lega de ea. Este posibil să fie vorba și despre nostalgie în anumite fotografii, dar nu mă simt atras de această perspectivă. În schimb, sunt destul de rezervat cu privire la unii fotografi din zilele noastre care tind să realizeze cadre foarte întunecate, blurate, în stilul primelor fotografii de acest gen, de la sfârșitul secolului al 19-lea.

 

 

M.X.: Ați captat cu aparatul tău figuri emblematice ca cea a Omului cu păsări (2017). Întâlnirile de genul acesta au o poveste specială?  

P.M.: Te referi la o fotografie din seria „Acești oameni ai străzii”, într-adevăr realizată în 2017, pe strada Turbigo. Acesta este un veritabil exemplu de instantaneu și de spontaneitate, totodată. Îmi amintesc foarte bine contextul. Mă plimbam prin cartier și tocmai fotografiasem sculptura în bronz aflată în intersecție, când, deodată, acest personaj cu un căruț de cumpărături încărcat de tot felul de obiecte și o multitudine de pungi de plastic, a trecut prin fața mea înconjurat de un stol de porumbei cărora le arunca grăunțe. Am putut lua câteva imagini dintre care am reținut-o pe cea la care faci referire. Ambianța indusă de acea scenă era cu totul specială, unică. Bărbatul în cauză, cu siguranță o persoană fără adăpost, dar curat și demn, împingea cu greutate căruciorul încărcat, secondat de zeci de păsări, ca și când s-ar fi aflat în mijlocul unei tornade. O scenă surprinzătoare, emoționantă, ușor amuzantă, dar și puțin înfricoșătoare.