O privire „frontală” în Expoziția Cotidian. Ioana Joa la Muzeul Banatului Montan Reșița

Vedere din expo/Cotidian (prim plan, Ioana Joa), sălile Stendl de la Muzeul Banatului Montan Reșița, 2023, Foto: @Petre Dalea

O privire frontală

… subliniată ca atare din chiar genericul expoziției – Cotidian. Fără inhibiții ori neproductive frisoane metafizice, ci privind lucrurile așa cum se arată ele în viața de zi cu zi, cu o ușoară doar estompare, ori ecranare a lor prin intervenții strict tehnice inspirate, probabil, și de programele de artă fotografică/ plastică deja comune pentru utilizatorii „serioși” ai computerului. Cumva din amintiri privind lumea, am rămas cu impresia că vîrsta marilor întrebări – uneori, a răspunsurilor exclusiv de uz propriu, dar mai ales a imposibilelor răspunsuri – este tocmai cea a adolescenței și a primei tinereți (să nu-l învinovățim doar pe Grombrowicz pentru asta!) și, desigur, la o astfel de abordare mă așteptam de la expoziția Ioanei Joa, deschisă în sălile Stendl de la Muzeul Banatului Montan Reșița.

Wrong answer (wrong question în fapt), tînăra plasticiană, cu un remarcabil palmares expozițional înțelegem, își face din concretul zilei un suficient spațiu de explorare și, după chiar spusele ei, un uriaș spațiu de co-participare a noastră, a vizitatorilor expoziției, la ceea ce pare a fi „mitologia” momentului: povestea de dincolo de imagine, o virtualitate dinamică și biunivocă pe palierul emitent-receptor, pentru care imaginea este, evident, doar nexus-ul tematic. Metafora, dacă există, se recunoaște în conceptul de „perete” (lumea ca un perete), avansat de Ioana Joa ca principiu asupra căruia se concentrează, pe care îl complinește/ populează, ca într-o „facere a lumii”, cu secvențe din ceea ce lumea de dincolo de perete îi oferă – cineva se întoarce, împovarat(ă) de la piață, într-un „instantaneu” quasifotografic, remarcabil prin grotescul personajului, altcineva traversează strada, cîțiva tineri se (pre)ocupă (cum altfel?) nu de propriul grup ci de ceea ce le-ar putea „devoala” telefonul mobil, cîțiva prichindei așteaptă ca adultul de lîngă ei să le returneze mica bicicletă, timp în care, tot firesc, adultul se sprijină pe biata bicicletă, preocupat și el de… telefonul mobil! O (in)comunicare generalizată, comentată cu o subtilă și întristată ironie de artistă, rezultatul unui alt „perete” bine implantat de… social-media între om și semenul de lîngă el! Cum, tot sub un perete-grilă, se așează personaje abia sugerate, multe aparținînd unor formule ale de-abia-creatului, o trimitere la mituri străvechi desigur, favorizată de „uleiul pe hîrtie”, de clar-obscurul de fundal sau de prim-plan chiar, punctat cromatic mai cu seamă de brunuri, de roșul stins sau de un albastru puternic reconstruind, deloc paradoxal, imaginea uniformei, a hainei-stass, restrictivă, paralizantă.

Și, totuși, Ioan Joa este o natură pozitivă, pentru care „istoria personală” se construiește din „momente care rămân întipărite în minte și pe retină (…) care îmi amintesc de locurile prin care am umblat, de oamenii pe care i-am întâlnit (…). Ador aerul unui loc nou, al unui nou oraș, graba oamenilor, mirosurile, energia străzilor, dar mi se pare că îmi scapă lucruri, că nu am văzut tot. Și atunci simt nevoia să le imaginez, să refac povestea”. (interviu – propagarta.ro/ 6 dec. 2022) O natură „sinergică” s-ar putea spune, cu o complexă desfășurare în intimitatea vieții personale și bine, fericit recompusă în expresia artistică inovatoare.

Autoare: Ada D. Cruceanu