O referință importantă a lui McEvilley în “Primitivism, Anthropology and the Cathegory of Primitive Art” sublinia faptul că arta de inspirație tribală nu are ca efect primar valoarea estetică ci mai degrabă spectacolul șamanic de indentificare cu sinele pentru că :“In contextul lor nativ, obiectele sunt investite cu sentimente de groază și de uimire și nu înnobilate estetic”(McEvilley).
Expoziția “A Primitive Nature “semnată de Medicine Madison este înzestrată cu astfel de sentimente care frizează cu paroxismul unor trăiri puternice, precum groaza sau uimirea. Personajele create de artistă poartă cu ele mesajul universal al vieții care nu este alterat de evoluția societăților civilizate și în acest fel ajungem să ne confruntăm chiar cu: “o universalitate estetică conectată la o doctrină a modernismului formalist”(Hal Foster).
Expoziția “A Primitive Nature ” care epoate fi vizitată la sfârșitul lunii martie la Galeria Occidentului ne prezintă o expresivitate atipică a primitivismului în arta contemporană.
Vă invit să vizitați expoziția si să urmăriți interviul acordat de artistă la ea “acasă ”:
Elena Ghițoiu: Există un mesaj universal pentru toate lucrările pe care le creezi sau diferă în funcție de tematicile pe care le abordezi ?
Medicine Madison: Ultima expoziție „A Primitive Nature” este despre întoarcerea la simplitate, la rădăcinile noastre primitive. Fac însa referire și la alte perioade, desigur, mai aproape de era noastră, perioade pe care astăzi le percepem tot ca fiind primitive. Ne considerăm cu toții evoluați, însă ceea ce trăim este o îndepărtare față de tot ceea ce contează – comunicarea profundă între oameni, grija și respectul față de natură, relația spirituală dintre om și artă. Apariția și accesibilitatea tehnologiei a creat o lume preocupată de tot ceea ce poate fi mai irelevant și complet ignorantă în fața oricărui lucru important în viață: oamenii nu mai știu ce înseamnă sa fie oameni.
În acest moment al istoriei lumii nu există loc decât pentru o atitudine evoluată și oameni al căror ambitus spiritual a crescut în urma propriilor lor eforturi. Acest mesaj este valabil pentru expoziție, dar nu pentru toate picturile pe care le-am realizat vreodată.
Stilul meu este în esență primitivist, dar fiecare dintre seriile mele de pictură provin din idei și experiențe diverse.
Natura mea cameleonică își face simțită prezența de fiecare dată când creez, de aceea mi s-a întâmplat în repetate rânduri sa realizez lucrări atât de diferite între ele încât o expoziție de-a mea arată ca și cum mai multi artiști diferiți abordează aceeași temă. Bineînțeles că pentru o expoziție lucrările trebuie sa aibă ceva în comun, dar în cazul meu, acel ceva este subtil – să lucrez în aceeași manieră mereu și să transmit mereu același mesaj ar fi, din punctul meu de vedere, o pierdere de timp.
E.G.: La ce te duce cu gândul cuvântul primitiv ? Ce te atrage cel mai mult la civilizațiile primitive?
M.M.:Civilizațiile primitive priveau arta ca pe ceva sacru – artiștii primitivi pictau ceea ce și-ar fi dorit sa li se întâmple. Mi s-a întâmplat să pictez, să desenez, sau să scriu, și după un timp, respectivele lucruri sa apară în viața mea, ca și cum le-aș fi chemat eu către mine. Arta este puternică și cei pe care astăzi îi numim „primitivi” aveau această noțiune pe care omul contemporan a pierdut-o.
Arta contemporană este adesea irelevantă, menită sa șocheze, nu mai are nici o valoare spirituală, nici pentru artist, nici pentru privitor. Eu încerc să schimb asta.
E.G.:Recunosc că ai o forță stranie care se regăsește în toate lucrările tale. Care este sursa ei. Să fie vorba și despre egocentrism în artă ?
M.M.: Se spune ca nu poți deveni scriitor decât dacă ai trăit. Din punctul meu de vedere, același lucru se aplică la toți artiștii fie ei pictori, fotografi, muzicieni sau sculptori. Forța mea provine din faptul ca am trăit – am trăit ceea ce majoritatea oamenilor probabil că nu vor trăi niciodată.
M-am extins in diverse zone ale artei vizuale – desen, pictură, fotografie, design grafic, design vestimentar, dar și în muzică – la 24 de ani am început lecții de vioară. Chiar dacă acum ma rezum la fotografie, pictură și vioară, toate domeniile artistice prin care am trecut au avut importanța lor.
E.G.:Am remarcat și un narcisism extrem de particular în lucrările tale. Poate fi vorba despre o adorare a propriului chip și paroxim în relația dintre identitate și chip?
Portraits Of My Spirit este singura serie de autoportrete din expoziția actuală. Nu pot fi recunoscută în aceste autoportrete fiindcă mi-am pictat spiritul, nu chipul. Aici, demersul meu nu este narcisist, ci realist: această serie este de fapt un fragment din autobiografia mea.
Trei lucrări din această serie, lucrări care se referă la evenimente care s-au petrecut în viața mea, reprezintă trecutul. Celelalte două au un iz ușor narcisist, dar ele se referă la proiecția lucrărilor mele în viitor, așadar, ceea ce altora li se poate părea narcisist, mie mi se pare firesc. Narcisismul meu se manifestă mai ales în fotografie, foarte vag în pictură.
E.G.:Poți sa îmi mărturisești câteva surse literare, reviste de artă pe care le citești periodic și artiști contemporani care te atrag (și dacă te simți în vreun fel influențată de ei?)
M.M: Legătura dintre fotografie și moarte despre care am citit în „Camera Luminoasă” a lui Roland Barthes m-a pus pe gânduri, el spunea ca fotograful este un agent al morții, datorită faptului că modelul, atunci când este fotografiat, trebuie sa suporte o clipă de imobilitate, această imobilitate fiind specifică celor care nu mai sunt.
Mă regăsesc în cuvintele lui Roland Barthes, mai ales datorită faptului că, prin intermediul fotografiei, am reușit să ma sinucid, pentru ca apoi să renasc. În pictură, mă comport adesea ca un fotograf, „surprind” momentul din mintea mea, și de aceea nu mă opresc din pictat și chiar omit să mănânc, ore întregi, până când termin pictura. La fel mă comport și cu seriile de fotografii, bineînțeles, îmi refuz totul până când consider că am spus ceea ce am vrut sa spun.
Nu mă pasionează revistele de artă contemporană, majoritatea pun accentul pe performance, fiindcă asta este la modă acum. Am citit revista PHOTO, pentru o scurtă perioadă, înainte să dau la facultatea de Fotografie, dar mi-am dat seama că nu mă regăsesc în nici unul din stilurile prezentate, fiindcă erau mult prea banale pentru gustul meu.
Sunt conservatoare din punct de vedere artistic. Ascult numai muzica clasică, care ma influențează în procesul artistic.
E.G.:Recent ai început sa studiezi și vioara. În ce măsură te influențează muzica în procesul artistic vizual ?
M.M.: Muzica mă influențează enorm, probabil la fel de mult cum ma influențează tipul de culori cu care operez. Dacă aleg să lucrez în acrilic, voi picta altfel decât pictez în ulei și altfel decât pictez în tempera. De aceea, o lucrare pictată în timp ce ascult Niccolò Paganini va fi complet diferită fată de o lucrare pictată în timp ce ascult Johannes Brahms, Camille Saint-Saëns, George Enescu, Frank Martin, Sergei Prokofiev, Dmitri Shostakovich, Aram Khachaturian, Claude Debussy, César Franck sau Ulvi Cemal Erkin.
Ei sunt doar câtiva dintre compozitorii mei preferați, lista completă ar fi mult prea lungă. Muzica pe care o ascult, muzica clasică, reprezintă pentru mine idealul. Este o muzică superioară. Procesul meu ca artist vizual nu ține seama de nici un fel de „cutume” academice, deoarece știu că stilul meu, odată „îmblânzit” nu ar mai avea nici o legătură cu sălbăticia mea naturală. Când vine vorba despre vioară, absolut totul trebuie tratat în mod academic, chiar și cele mai mici detalii. Fiind cel mai dificil instrument muzical dintre toate, este nevoie de mult timp și de eforturi substanțiale pentru a scoate un sunet civilizat. În plus, este un instrument dureros, fiindcă poziția corectă la vioară se dobândește în timp, iar „pedeapsa” pentru o poziție greșită constă în dureri musculare severe. Pentru mine este cel mai fascinant și complex instrument muzical.
Când am avut primul contact cu vioara, am început imediat să ascult numai muzică clasică, apoi am vrut să am vioara mea și să cânt la ea, indiferent cât timp va dura până când o să ajung acolo unde vreau să ajung.
Articol Elena Ghițoiu
