Nicolae Comănescu. Din fundul post-modernist al artei în fundul post-industrial al Reșiței

Îmi aduc aminte că una din primele mele ieșiri în lumea artei pe la vernisaje a fost puternic marcată de reprezentarea hiperrealistă a unui fund. Nu era „fundul lui Venus” dar era fundul planturos al unei femei. Cu o reprezentare umedă, în cheie hiperrealistă, domina un peisaj maritim. Din acel moment, implantarea plastică a unui fund post-modern într-un peisaj cu tentă romantică avea să ia locul pentru totdeauna aventurilor de altădată ale unui anume Friederich Gaspar David. M-am uitat pe etichetă și peisajul iconic aparținea artistului Nicolae Comănescu. Lucrarea se numea: „Spending your mid-life crisis on the beach”.  Alături de alte lucrări de referință pentru valul 2000 în artă, făcea parte romanțată din expoziția colectivă a Noului figurativ,  care a avut loc la Victoria Art Center, în 2011.

 

 

Evenimentele s-au înlănțuit și entropia anului 2011 a continuat cu două expoziții personale de anvergură dedicate artistului Nicolae Comănescu: Berceni (MNAC) și Praf și pulbere (H’art). Cea din urmă a cuprins lucrări realizate de artist din materiale neconvenționale și reziduuri cu „arome locale”.  Aceeași practică evoluează din 2007 până în prezent și poate fi observată în noua expoziție Scrap Metal Kaboom Orchestra curatoriată de Smaranda Ciubotaru alături de Dan Popescu, în noul spațiu H’art, fosta pușcărie Malmaison.

 

 

În timpul unui tur pe care l-am avut în expoziția Scrap Metal Kaboom Orchestra, „o experiență vizionară” a proiectat tipa din Noul figurativ în mijlocul unei lucrări incendiare expuse aici. Dintr-un fund al noului figurativ, după ani și ani, Comă ne aruncă în fundul unui peisaj post-industrial. Și numai ceva invizibil ar putea să conecteze cele doua „posterioare”, de la poli opuși: Fata Morgana. Fata focoasă a trotuarelor încinse, a noxelor și a industriei siderurgice. Este unul dintre cele mai puternice efecte pe care a reușit să-l redea Comă și care se poate vedea în seria care investighează plastic situația Reșiței-fostul centru siderurgic al României.

“Nicolae folosește o structură biologică ce a avut nevoie de milioane de ani să capete această formă ergonomică ideală cu cinci degete cu care reușește să proiecteze un invizibil interior într-un vizibl exterior. Invizibilul este transferat din ceea ce numim cu un cuvănt poetic – suflet pe o țesătură foarte fină dintr-o plantă erbacee din familia Linaceae”, mărturisește Dan Popescu pentru artevezi.

 

 

 

Seria de picturi SCRAP METAL KABOOM ORCHESTRA redă urmele care au rămas din industria metalurgiei Reșițene. Lucru In situ realizat de Nicolae Comănescu documentează plastic situația unor clădiri arhitecturale arse de timp și lăsate în paragină. Din țărână venim și în țărână ne întoarcem – praful cărămizilor Casei Pittner ajunge din Reșița în București, transportat de tablourile lui Nicolae Comănescu. Din resturi post-industriale, Comănescu dezvoltă un proces metafizic de restaurare: “Ceea ce vedeți în noua mea serie, urmărește renașterea locului, nu deterioarea lui”, mărturisește artistul. 

Ceva “dubios” pare să-l fi atras pe Comămescu de atâta timp în orașul post-industrial. Și parcă nu simpla întâmplare face ca din cenușa locului să se desprindă „aripile” unui program de reabilitare. Proiecțiile extinse ale casei Pittner arată pe viitor un centru cultural constituit dintr-un muzeu și alte spații conexe. În cadrul aceluiași program, artistul va dona o parte din lucrări, viitorului centru artistic.

Reziduuri precum praful de la Moara lui Assan sau cenușa grăteralor din cartierul Berceni fac ozmoză cu practicile artistului. Acumularea de resturi în propriile lucrări îl plasează pe Comă în zona unei arte cu tentă ecologistă. Artistul din Berceni ia în vârf de pensulă negura orașului ca să o fixeze în propriile lucrări: „Artistul pictează cu substanta subiectului”, declară Dan Popescu într-un interviu din 2011.
„Tot procesul acestei instalații se produce folosindu-se un pigment (de obicei găsit chiar la fața locului) amestecat cu un produs glorios al industriei chimice moderne numit acrilic. O super-instalație multimedia”, răspunde Dan Popescu la întrebarea dacă Nicolae Comănescu expune instalații. 

Întors acum din fundul Reșiței dintre straturi de zgură, moloz, argilă sau pulbere de cărămidă crudă, Nicoale Comănescu surprinde publicul bucureștean cu noua expoziție alcătuită din 34 de lucrări. Componenta documentară cu care se remarcă este integrată de artist în picturi care imită plastic fenomene și transformări fizice radioactive: tușele grafice din zgură care sugerează bornele metalice ale unei uzini sunt încinse de o explozie radioactivă în tonurile cărămizii crude. Fata Morgana încinge pânzele și efectul de lichefiere se produce.

 

 

Fosta școală Pittner adusă trupește la București poate fi văzută în continuare de către public la adresa fostei pușcării Malmaison, de pe Calea Plevnei 137C:

“Dintotdeauna am visat să expun artiștii pe care-i respect într-o fostă pușcărie. Din punct de vedere simbolic asta e o galerie – o pușcărie. Un muzeu e un cimitir”, declară Dan Popescu pentru artevezi. 

Pe viitor, Nicolae Comănescu spune că își dorește să colaboreze cu Andrei Bălbărău, director al arhivelor fotografice care documentează activitatea Casei Pittner. De asemenea procesul de recunoaștere și de expediție documentară va fi extinsă de artist în colaborare cu Muzeului Cineastului Amator din Reșița si cu muzeul Banatului Montan.

Și iată că, dintr-o „pușcărie” în „cimitr”, respectiv din H’art, dacă ajungi în Muzeul de Artă Recentă/MARe, dai peste un alt ansamblu de lucrări semnate de Nicolae Comănescu din perioada în care artistul forma gruparea Rostopasca (1997-2004) împreună cu Angela Bontaș, Dumitru Gorzo, Alina Pențac la care s-au alăturat ulterior Alina Buga, Mona Vatamanu și Florin Tudor.

Nu mai puțin de 16 lucrări care au fost realizate de Comănescu în cadrul acțiunii performance Non Stop Painting (1 unie 1998) fac parte din colecția muzeului. 16 portrete cu inserții textuale de cartier, realizate în stil bad painting, prezintă dovada unei acțiuni ironice de tip maraton – o trimitere către magazinele non-stop care dominau spre sfârșitul anilor ’90 în București. Peste lucrările vopsite în viteză, artistul revine cu intervenții poznașe în creion, care imită actul unei vandalizări: o glumă bună din care Fata Morgana nu face parte: Comănescu o întâlnește mai târziu, în universul incendiar al orașului, acolo unde s-a dizolvat și gruparea Rostopasca.