„Arta nu este un proces simplu şi nici un proces plăcut pentru cei fără puterea de a se sacrifica pentru a crea.”(Medicine Madison)
Dacă s-a pus problema în istorie că arta fotografiei este un proces mimetic, există cazuri care contravin acestui clişeu istoric. Medicine Madison este un pseudonim artistic, care merită să fie luat în vizor pentru originalitatea înscenărilor în favoarea reprezentărilor fotografice.
„(…) Şi totuşi, fotografia nu se ridică la nivelul artei prin pictură ci prin teatru”, este un citat din Roland Barthes, care mă duce cu gândul la „Staged Photography”, la arta spectacolului , dar nu în ultimul rând la măşti, laitmotivul pe care Medicine îl foloseşte des în creaţiile ei .
A fost suficient un prim contact cu fotografiile semnate de Medicine şi curiozitatea s-a instalat pe loc aşa că am invitat-o la un dialog deschis despre arta fotografică şi despre caracterul pe care îl au creaţiile ei:
„Fotografia este oglinda realităţii. Această realitate trebuie să fi existat la un moment dat, pentru că altfel nu putea fi fotografiată. A prelucra o fotografie mai mult decât nişte banale adjustări de contrast sau luminozitate sunt din punctul meu de vedere o insultă la adresa fotografiei, şi chiar o insultă la adresa realităţii. În urmă cu 10 ani am simţit că trebuie să fac fotografii şi am ajuns în timp să-mi creez propriile fotografii, în cadre unice pe care mi le construiesc singură. În fond este vorba depre un rol pe care îl joc şi pe care mi-l asum. M-am obişnuit atât cu rolul de zeitate, cât şi cu rolul de călău al propriilor zămisliri.”(MM)
Astăzi, mulţi fotografi contemporani au pierdut pariul cu creativitatea şi foarte puţini dintre ei îşi crează singuri cadrele fotografice, pentru că nu le este deloc comfortabi să renunţe la surprinderea momentelor de-a gata, de pe stradă… Ce-i drept nu e uşor să se facă ocol peisajelor captivante create de lumina naturală; O simplă apăsare pe declanşator si rezultă o fotografie! Bineînţeles că multe dintre astfel de fotografii ajung să fie foarte expresive,dar din punctul meu de vedere, devin valoaroase doar atunci când inspiră un moment de statornicie.
Medicine evită genul acesta de abordare în fotografie pentru a-şi explora mai mult valoarea conştiintei de sine în realizarea autoportretului. Odată constientă de sine, se detaşează şi printr-o manifestare de ordin „şamanic”, aproape „pagân”, îşi înnobilează spiritul prin fotografie. Este vorba despre cultul personalităţii: „Motivul pentru care chipul meu se repetă obsesiv în fotografiile mele este fascinaţia pe care o am faţă de natura sa cameleonică. Consider că există unele lecţii de viaţă pe care oamenii le-ar putea învăţa de la mine în timp ce îmi privesc lucrările. Cultul personalităţii este o noţiune utilizată până acum de dictatori, persoane care nu au înţeles rostul iubirii de sine. Pentru orice există un început…(MM)”
Medicine se foloseşte de mască şi o percepe ca pe o metaforă a morţii , o abordare necesară în reîncarnarea spiritului prin fotografie.
Fotografiile artistei sunt asemănătoare unui teatru primitiv şi unui tablou viu prin figurarea feţei imobile şi fardate sub care îi vedem pe morţi. Roland Barthes este poate singurul care vede arta fotografică aproapiată de teatru datorită unui element intermediar, precum moartea. Anologia dintre teatru şi cultul morţilor nu ne este străină dacă ne gândim la primii actori care jucau acest rol. Fotografiile lui Medicine aduc aminte de omul cu faţa vopsită din teatrul chinezesc, machiajul pe bază de orez din Katha Kali-ul indian, masca din No-ul japonez: „Autoportretul, în cazul meu, este o mască. Masca are numeroase forme, însă, spre deosebire de opinia generală, o mască nu acoperă, ci descoperă , atunci cand masca este realizata de persoana care o va purta. Acesta este rolul măştilor mele. Orice senzaţie este hiperbolizată când intru în rol. Spectacolul autoportretelor mele se petrece înainte să încep să mă fotografiez. Intru într-o stare pe care mi-o impun. Mă privesc în oglindă, aşadar am privilegiul de a fi atât circ cât şi public simultan. Identitatea mea se schimbă, cameleonul rămâne. „(MM)
Deşi cred că Medicine este un artist vizual nu doar prin talent dar şi prin faptul că a absolvit facultatea de Foto-Video din cadrul Universităţii de Arte din Buncuresti, ea evită să se numească aşa, datorită statutului pe care unii artişti contemporani l-au dobândit prin apel la strategii agresive de marketing: „Termenul nu mă defineşte, fiindcă artistul de azi este mai preocupat de aspectele superficiale ale existenţei decât de natura şamanică a creaţiei, iar eu îmi asum rolul de a mă auto-exorciza (şi de a-i exorciza pe alţii) prin arta vizuală, invitând la reflecţii asupra naturii umane – un rol de care alţii se tem.”(MM)
Spre finalul conversaţiei am întrebat-o dacă s-a lăsat influenţată de fotografi consacraţi din istoria artelor şi răspunsul pe care mi l-a dat este dovada unui carcater autentic şi a unei personalităţi puternice, care crede că în artă nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi, dar că trebuie să învăţăm din originalitatea unor modele demne de urmat: ”Nu simt că m-am inspirat din lucrările altor artişti fiindcă am fost mereu concentrată pe ideea de a-mi expune seva interioară, brută, lipsită de artificii. Există însă fotografi care m-au încântat cu lucrările lor: Man Ray, pentru graţie, Claude Cahun pentru simplitate, Henri Cartier Bresson pentru echilibru, Andre Kertesz pentru sinceritate, Robert Mapplethorpe pentru formă; Ei sunt doar o mică parte dintre artiştii pe care îi apreciez, dar lista ar fi uriaşă.”
O apreciez pe Medicine pentru puterea si egocentrismul creaţiei, pentru sacrificiul ei de „a muri” şi totodată de „a renaște” prin arta fotografică, pentru amenejarea „butaforiei” în scenă şi a repertoriului de expresii, într-un cuvânt pentru spectacol. Un spectacol la care nu putem fi decât spectatori.
Încheie prin a spune că: „Arta nu este un proces simplu şi nici un proces plăcut pentru cei fără puterea de a se sacrifica pentru a crea.”(MM)
