Manuel Cojocaru: „Suprarealismul ține loc de experiență mistică”

 

“Suprarealismul este cea mai imaginativă aventură a secolului XX. „ J.G Ballard declara astfel, în emisiunea Future Now, cu privire la influenţa puternică pe care mişcarea a avut-o asupra lui ca autor de literatură ştiinţifico-fantastică, dar şi asupra parcursului artei de după anii ’60. Mişcare consacrată oficial începând din 1924 de André Breton prin Manifestele Suprarealiste, s-a poziţionat vehement împotriva raţiunii ca forţă centrală prin care poate fi înţeleasă lumea. Au apelat la logica viselor, văzute ca fiind călătorii iniţiatice spre înţelegerea sinelui. Deşi Franţa a reprezentat iniţial un centru cultural al mişcării, ulterior ea s-a extins sub foarte multe forme care s-au îndepărtat de la implicaţiile ideologice iniţiale şi astfel diferite culturi au creat tehnici şi metode proprii pentru înţelegerea suprarealismului. (De exemplu, în Japonia, suprarealismul era interpretat şi prin prizma filozofiei estice precum Budismul Zen şi a practicilor artistice tradiţionale japoneze).

Manuel Cojocaru îşi asumă termenul în arta pe care o practică şi vrea să îi descopere un sens propriu, fără să aibă multe în comun cu stilul promovat de primii suprarealişti. Nu încearcă să copieze formule, tehnici, clişee deja consacrate ale genului. Pentru el suprarealismul este o atitudine, un mod de a gândi şi  a vedea lumea.

Are 25 de ani şi este autodidact. Nu a vrut să se racordeze la nici o şcoală sau principiu promovat de instituţiile academice de artă şi a ales să-şi descopere propriul parcurs de înţelegere şi integrare al artei în viaţa lui. Astfel, arta este pentru el şi o mărturie a procesului de transformare a sinelui de la zile, la ani. Practica lui artistică porneşte de la (de)construirea experienţei auto-izolării în propria persoană prin care ulterior toate celelalte lucruri exterioare pot fi mediate. El devine astfel propriul subiect de studiu.

Se foloseşte atât de desen, fotografie şi imagine video pentru a-şi completa imaginarul. Desenele lui, predominant în cărbune, sunt închegate într-un univers comun în care anumite tipare de reprezentare se regăsesc obsesiv: o figură masculină în spaţii pustii, casa ca refugiu şi coşmar totodată.

În fotografie şi lucrări video se auto-reprezintă în raport cu obiectele din imediata apropiere, cu domesticul dar şi cu natura. Intimitatea locurilor apropiate cuprinde substraturi stranii: de exemplu, o sufragerie întunecată, aproape goală, unde el se află aşezat la masă într-un costum negru. Pe faţa de masă impecabilă se află doar o farfurie unde sunt servite oase aranjate simetric. Atmosfera este creată prin contrastul puternic de umbre şi lumini. În lucrările lui, adesea familiaritatea capătă un caracter disruptiv, unde sentimentul predominant este frica fără un obiect tangibil.

Să aflăm mai multe într-un interviu pe care Manuel Cojocaru l-a acordat în exclusivitate pentru artevezi:

 

Manuel Cojocaru / Wild Boars, 2020

 

G.C.: Ce te-a condus spre a studia filozofia? Ai vrut să te poziționezi în afara instituțiilor de artă?

M.C: Am terminat un liceu de arte în 2014. Am decis atunci să merg mai departe pe alt drum. Mă deranja faptul că nu exista un criteriu clar pe baza căruia să împarți obiectele în artă „de calitate” și non-artă:  de privilegiul acesta se bucurau anumite instituții și câțiva oameni care aveau o anumită autoritate în domeniu. Poate sună pretențios, dar efectele sunt foarte tangibile. Îți dă o senzație de nesiguranță (financiară). E o loterie. Mai târziu am înțeles că lucrurile nu au cum să stea altfel, că așa lucrează istoria și cultura. Nu e nici bine, nu e nici rău.

Nu pot spune că mi-am dorit să studiez filosofia. Inițial voiam la psihiatrie sau kinetoterapie. Mi-am luat și cărțile să învăț. Apoi am făcut o alegere impulsivă și am ajuns la filosofie. Am auzit că față de artă, din filosofie se fac bani grei. Glumesc. Acum sunt în primul an de doctorat. Nu e nici bine, nu e nici rău.

G.C.: În lucrările tale se observă și se distinge o aplecare spre dimensiunea religioasă a vieții, sau într-un sens mai larg, spirituală. Folosești elemente precum diavoli sau cruci, pe care le decontextualizezi de însemnătatea religioasă și le plasezi în lumea ta interioară. A jucat religia un rol important în viața ta de copil? Dar în prezent?

M.C.: Da, primii 6 ani de școală i-am făcut la Liceul Teologic Greco-Catolic din Oradea. Voiam să fiu preot, ca bunicul meu. Am fost un copil foarte religios. Am crescut la sat, deci auzeam mereu povești despre demoni, strigoi sau fantome de la copii cu care ieșeam. Pe la 17 ani citeam Eliade, Paracelsus, Hermes Trismegistus, Bhagavad-Gita etc. Acum nu mai cred în nimic, deși am redescoperit o pasiune pentru zen. Suprarealismul ține loc de experiență mistică. E un compromis. E o ficțiune, o amăgire. Aia e.

G.C.: Poți detalia despre pasiunea pentru psihanaliză și care este o idee centrală din acest domeniu care te fascinează și pe care vrei să o explorezi și în artă?

M.C.: Nu știu cât de multe știu despre psihanaliză. Probabil nu prea multe. Cred însă că omul este „prin natura sa” (ce crimă filosofică am săvârșit!) violent, dominat de frică și impulsuri sexuale. Din psihologia analitică mă interesează umbra. Eliade și Jung sunt în continuare plăceri vinovate, chiar dacă am ajuns profan. Freud cred că e judecat prea aspru – mai ales de către oameni fără pregătire în domeniu (tot așa aș putea spune și că e apreciat nemeritat de oameni ca mine, care nu au vreo pregătire în domeniu).

G.C.: Lucrările tale par că fac parte din bucățile unui puzzle care formează aceeași poveste. Sunt închegate atât estetic cât și tematic. Sentimentul general care reiese este frica, însă ea pare că se consumă în spațiul închis al casei, între patru pereți. Care este pentru tine corelația dintre frică și spațiul domestic?

 

 

M.C.: N-aș intra în prea multe detalii. Spațiul domestic este considerat în general spațiu de refugiu, unde ne putem simți vulnerabili, protejați fără să ne temem. Frica și disperarea survin atunci când nu mai ai acest refugiu, când puținele spații sau momente de liniște se transformă într-un labirint de frică și nesiguranță din care nu pare că ai cum să scapi.

G.C.: Cum te raportezi la singurătate?

M.C.: Locuiesc singur de 2 ani jumate. Când eram copil îmi era teamă de singurătate, dar și de ceilalți. Acum am ajuns să consider singurătatea un lux. Urăsc tot ce înseamnă dependență față de alții. „Micile plăceri ale vieții” ne fac slabi, vulnerabili. Nu-mi place să simt că sunt o victimă, nu-mi plac oamenii călduți, compromisurile. Disciplina merge mână în mână cu singurătatea. Încerc să fiu foarte dur cu mine. Recent m-am gândit că poate mi-ar fi plăcut în armată, deși urăsc autoritatea. Habar n-am. Visez de mai mulți ani să mă mut singur undeva la țară, între dealuri, la marginea unei păduri. Să nu am nici un vecin, să sparg lemne. Blocurile sunt groaznice. Nu există singurătate la oraș. În fine. Mutați-vă singuri la țară, spargeți lemne. Cât mai multe.

 

 

G.C.: Care sunt artiștii la care revii mereu, în al căror imaginar artistic te regăsești?

M.C.: Aș putea să numesc câțiva artiști care-mi plac, dar cel mai probabil nu au vreo legătură cu modul în care lucrez eu. Consider că Anselm Kiefer are un ochi foarte foarte bun. Probabil cele mai reușite combinații de culori/ texturi. În liceu îmi plăcea Jean-Michel-Basquiat, acum mă feresc de culorile stridente. Iubesc marourile în combinație cu bleumarinul.

Kosuth cu „Three Chairs” și Duchamp mi se par cei mai interesanți din punct de vedere filosofic. Arthur Danto se lupta cu „Brillo Box”, eu m-aș lupta cu Kosuth și Duchamp dacă ar fi să scriu o carte de filosofia artei. În cinema îmi place Bergman, Tarkovsky, Jodorowsky, Lynch.

G.C.: Lucrările tale mă duc cu gândul și la o sensibilitate de tip outsider art (sau art brut). Ea este la modul general definită de faptul că cei care o practică vin din zone care se află în afara canoanelor sau instituțiilor artistice, practicând arta mai degrabă în scop personal, terapeutic. Crezi că aspectul terapeutic este important în artă?

M.C.: Da, uite, mi-ai amintit acum de Charles Bronson. Îmi place de el că e violent și desenează violent.( Bronson a fost supranumit de către presă cel mai violent prizonier din Marea Britanie, iar în inchisoare a început să picteze, fiind unul dintre cei mai cunoscuți artiști outsideri)

Nu prea cred în aspectul terapeutic. N-o să desenez vreodată mandale în scop terapeutic. Cred că arta e mai degrabă o ramură a economiei, ca să-l parafrazez pe Boris Groys. Nu știu dacă e bine sau rău. Nu-mi plac nici lamentările patetice pe seama artei sensibile, a artistului refuzat de societate etc. Nu cred în intenția autorului. Am și scris despre asta, și o să mai scriu. Consider că arta trebuie să fie de valoare pentru cei care o privesc, pentru comunitatea care o arhivează. Eu pot cel mult să mă bucur când sunt băgat în seamă, când îmi este apreciată și înțeleasă munca. Dar valoarea o dau ceilalți. Cultura și istoria trasează dialectica dintre așa-zisa artă înaltă și subculturi. Mai ține și de marketing, social networking. Impresioniștii nu ar fi reușit mare lucru fără Durand-Ruel.

 

 

G.C.: Am văzut pe pagina ta de instagram că pregătești un proiect de film stop motion. Ne poți da detalii despre ce implică acest proiect, cum ți-a venit ideea, despre ce va fi?

M.C.: Haha. Proiectul e momentan în stand-by. Foarte pe larg, e tot despre lupta sinelui cu umbra. Dar acum, am gata un alt film scurt:” Wild Boars”

 

 

G.C.: Pe lângă, desen, pictură, faci și fotografie. Abordarea stilistică a fotografiilor tale este cinematică și împrumută mult din limbajul vizual al fotografiei de modă. Consideri că în momentul de față fotografia de modă este subestimată în contexul cultural mai larg? Ce te inspiră să faci și fotografie?

 M.C.: Din contră, cred că e supraestimată. Nu pot să-ți numesc fotografi care-mi plac, dar revin la regizorii amintiți mai sus. Tarkovksy se preocupa foarte atent ca fiecare cadru din filmele sale să fie compus corect. Poți pune pauză oricând în Stalker și ai o fotografie reușită. Nu-mi place să văd în fotografie retușul excesiv, stylingul kitschos, colorizări clișeice albastru-potrocaliu. Când vine vorba de fotografie, mă inspir din cinema. Probabil cel mai mult m-a influențat Ingmar Bergman. Atmosfera dreamy, dark, tentele suprarealiste calibrate corect, cu gust, temele abordate – asta apreciez foarte mult la Bergman.

 

 

G.C.: Dacă ai putea locui într-o imagine( film, pictură, sau orice formă îți trece prin minte) care ar fi ea? (trimite poză)

M.C.: Haha! Mișto întrebare. Nu știu, sunt destule, dar asta mi-a venit prima în minte. Și pe patul de moarte aș vrea să mă transform în The Great Gig in the Sky, de la Pink Floyd. I-am dat play chiar acum.