Gabi Cherciu. Despre vremuri interesante la Bienala din Veneția

Elenea Ghițoiu: Cum ai ajuns să fii custode în cadrul Bienalei din Veneția? Ce îți trebuie la nivel de know how și care a fost șansa ta?

Gabi Cherciu: În martie anul trecut s-a organizat un interviu în care au fost prezenţi mai mulţi profesori ai Universităţii de Arte Bucureşti. Cei invitaţi să vină la interviu au fost studenţi  de la arte din Iaşi, Cluj şi Bucureşti, însă au fost incluşi şi studenţii care făceau masterul la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, unde eram şi eu în ultimul an.

 La facultate ni s-a spus că pentru interviu e important să avem cunoştinţe despre istoria României la Bienala de la Veneţia. Aşa că m-am gândit să-mi iau cartea Dariei Ghiu: ” În acest Pavilion se vede artă. România la Bienala de Artă de la Veneţia”. Este cel mai complex studiu pe subiect, autoarea lucrând timp de mulţi ani pentru a săpa în interiorul acestui eveniment internaţional şi relaţia lui cu România. M-am documentat din carte şi se pare că a funcţionat pentru că am luat interviul!

Următorul pas a fost să mergem în aprilie înr-o excursie în Cluj pentru a ne cunoaşte echipa şi a discuta despre know how, ceea ce va implica rolul nostru la Bienală, despre ce să facem, ce să nu facem, informaţii organizaţionale dar şi despre lucrări, artişti.

E.G.:  Îmi relatezi un fragment din jurnalul unui custode la Venția? Poate ai avut un drum inițiatic de la hotel  până la galeriile Giardini și vrei să vorbești despre el?! 🙂

G.C.: Am scris constant notiţe pe baza a ceea ce vedeam, impresii critice despre lucrări, întrebări, dileme.  Când te afli într-un loc în care la orice pas există o atracţie culturală iar tu ai timpul limitat, există riscul să te simţi copleşit la nivel emoțional şi mental.

Consider că e crucial să eviţi să mergi dintr-un loc în altul doar ca să-l bifezi, pentru că ulterior îţi dai seama că nu ai rămas cu mare lucru.  E important să laşi experienţa să te pătrundă, să trăieşti, să-ţi dai timp să te bucuri de atmosfera unei expoziţii, să intri cu adevărat în universul pavilioanelor pe care ţi-ai propus să le vezi, să-ţi iei notiţe, să înţelegi, să simţi că ai rămas cu ceva după, chiar dacă asta înseamnă să îţi asumi că vei rata complet alte obiective.  

Dacă mă gândesc mai bine, pot să povestesc o întâmplare mai puţin obişnuită care mi s-a întâmplat când mă întorceam de la pavilionul din Giardini spre cazare. (nu era un hotel, ci un apartament care data undeva din sec. 17). Mă plimbam pe Via Garibaldi şi deodată primesc un telefon de la o fată cu care mă împrietenisem la începutul excursiei, custode la Pavilionul Mongoliei. Mă întreabă dacă vreau să îi fac o vizită acolo. Mă duc şi văd o cameră întunecată cu un coridor îngust. Intru pe coridor şi dau de o cortină în spatele căreia se afla o camera mică unde vreo 10 oameni stăteau pe pernuţe moi în poziţia lotus cu ochii închişi. Mă aşez şi eu nedumerită pe o pernuţă liberă şi fata îmi spune că va fi o şedinţă de meditaţie transcedentală coordonată de ea. (în Mongolia jobul ei este de instructor de yoga, iar religia dominantă este Budismul) Pe fundal se aud sunete specifice de throat singing, una din cele mai vechi forme prin care oamenii au explorat muzica şi o parte importantă din ceea ce a stat la baza formării culturii mongoleze.  Timp de vreo jumătate de oră, am stat nemişcaţi în tandem ascultând sunetele vocilor care ne pătruns în tot corpul. La sfârşit am rămas cu toţii să discutăm între noi . Erau custozi din diferite ţări precum: Malta, Singapore şi Malaezia.

Aşa am aflat lucruri interesante despre situaţia lor politică şi cum se simte viaţa de zi cu zi a oamenilor care trăiesc acolo. Cred că problema identităţii naţionale este un subiect foarte dezbătut în aceste ţări, iar oamenii sunt deschişi să discute despre problemele pe care le întâmpină acolo, fie că-s economice, sau că ţin de corupţie (veșnica problemă).

  Faptul de a fi custode în contextul unei bienale te pune în contact cu foarte mulţi oameni, fie prin petrecerile numeroase care erau organizate, fie prin întâlnirile prin oraş sau la pavilioane. Întâlnirile cu oameni care locuiesc în zone aparent atât de diferite te determină să pui accent pe lucrurile care ne unesc decât pe cele care ne despart.  

E.G.: Ce spui, trăim vremuri suficient de interesante dacă ne-am lua după titlul Bienalei din Veneția? Și dacă da, ce înseamnă “interesant” pentru tine, în arta contemporană?

G.C.: “May you live in interesting times” este numele ales de curatorul Bienalei, Ralph Rugoff. Într-o declaraţie, el a justificat alegerea în felul următor:

“ Arta poate fi un ghid despre cum să gândim şi să traim în <>.  Cea de-a 58-a ediție a expoziției Internaţionale nu va avea o temă per se, dar va sublinia o abordare generală de a face artă şi va privi funcţia socială a artei ca îmbrăţişând atât plăcerea cât şi gândirea critică. [1] Titlul reprezintă o referinţă directă la era fake news şi natura sinuoasă a adevărului în lumea contemporană.”

Arta contemporană este în continuare destul de ancorată în lumea politică, prin urmare şi în cadrul Bienalei am regăsit multe componente socio-politice: de la problemele fenomenului migraţional şi ecologic,  până la cele ce ţin de mass-media, fake news, fără să fie ocolită veşnica problemă a naţionalismului exacerbată la nivel global. Cred că angajamentul politic de acest tip are şi limitările lui: în ce fel este de ajutor pentru oamenii despre care vorbeşte? În ce fel îi priveşte şi pe ei, sau în ce fel awarnesul ridicat acum de arta contemporană  are un impact real? Şi dacă are, la ce nivel? Cui i se adresează? Apoi mai există şi artiştii care aleg să emigreze în interiorul lor şi să vorbească dintr-un punct de vedere strict subiectiv şi profund intim. Unii ar critica asta ca fiind egocentrism, chiar narcisism,  lipsă de empatie şi implicare, o ruptură faţă de probleme reale şi aşa mai departe.

Discursul artistic scoate adesea la suprafaţă problemele sistemice din interiorul artei,  dar lucrează însă cu mecanismele şi instrumentele aceluiaşi sistem pe care îl critică. Pare o situaţie complicată şi un cerc vicios.

 Bienala de la Veneţia a fost criticată de-a lungul timpului  ca fiind doar un târg în scop comercial mascat în eveniment dedicat pur artei. De multe ori discursul de stânga se susţine, adesea, prin finanţări oferite de marii capitalişti, critica bienalelor aduce şi mai multe bienale (peste 300 în lume), la fel cum critica ideii de reprezentare naţională are ca efect participarea a şi mai multe ţări la Veneţia, cu fiecare ediţie (numărul record de ţări participante în 2019 este de 90).[2]

Prin prisma celor spuse, momentan mi se pare fascinant să privesc problemele şi discuţiile pe care arta le trezeşte în oameni, întrebările pe care ne forţează să ni le punem. Întrebările acestea pornesc de la obiectul artistic, dar care au rolul de a chestiona complexitatea realităţii. Lucrările puternice constituie platforme de reflecţie, sunt medii deschise de interogaţie si creeaza în privitor tot felul de asocieri mentale ce reprezintă puncte de plecare pentru nesfârşite conversaţii pe teme arzătoare ale timpului nostru.  Personal, în ultimul timp, privesc cu interes arta video şi în general forma cinematografică, dar şi lucrările de artă care îmbrăţişază mediul digital sau încorporează inovaţiile tehnologice în limbajul artistic și îl provoacă.

 Co-existenţa dintre tehnologie şi artă. Un exemplu în acest sens este filmul In Vitro al Larissei Sansour, de la Pavilionul Danemarcei. Sansour este o regizoare de origine palestiniană, născută în Ierusalimul de Est. Filmele ei în general abordează problema societăţii respective, a migraţiei şi căutării unui acasă când totul în jur pare să se destabilizeze. Ea utilizează mijloace şi tehnici associate genului Sf și aduce poveşti din Estul Mijlociu într-o sferă futuristă. In Vitro este despre un dezastru natural care înghite mai întâi Beetlheemul, apoi întreaga planetă, oamenii fiind nevoiţi să făurească o lume subterană pentru a se adăposti. Acolo oamenii “noi” sunt construiţi artificial pentru a habita planeta când ea va fi din nou un loc în siguranţă pentru a trăi. Filmul se concentrează atât pe conflictul dintre ultimul om din lumea veche rămas (o femeie), care este pe moarte şi dublura ei feminină creată artificial, care va aparţine lumii noi. Astfel, filmul ridică de fapt o problematică ce are pe deoparte a face cu transmiterea tradiţiilor şi credinţelor în formarea identităţii individuale şi colective, dar şi o reflecţie cu privire la rolul memoriei si al arhivei pentru aflarea adevărului.

• 

E.G.: Care sunt cele mai importante responsabilități pe care le are un custode în cadrul unei bienale? Cât de mult  se “îngroașă treaba” dacă luăm ca punct de reper activitatea unui custode din cadrul unui muzeu de artă din România? 

G.C.: Aş menţiona în primul rând că cei care vin să lucreze în calitate de custozi sunt oameni cu diverse preocupări artistice, fie că sunt cercetători, artişti, sau lucrează în domeniul cultural, iar rolul de custode este cam singura oportunitate pentru foarte mulţi dintre ei de a putea să observe mai adânc un astfel de eveniment pe o perioadă îndelungată. Din rolul unui simplu vizitator nu poţi face asta, în special, majoritatea oamenilor nu îşi pot permite financiar să stea o lună în Veneţia.  

Pentru mine, ceea ce sintetizează rolul de custode  este cel de mediator: persoana devine efectiv un punct de mediere între lucrările de artă și oameni. Astfel, modul cum publicul receptează lucrările depinde în mare parte de acest dialog. Am perceput rolul ca fiind în mare parte despre intimitatea care se creează între mine şi respectivele lucrări şi importanţa de a le spune  povestea, de a le însufleţi în ochii celorlalţi. Astfel ai ocazia să privești, să înțelegi în mod direct modul cum arta este receptată pe viu de către vizitatori. Este un mod de a vedea impactul pe care lucrările îl au asupra lor și a asculta reacții. Ai ocazia să observi diversitatea tipului de public care merge la un astfel de eveniment, să înțelegi care sunt potențialele defecte ale expoziției, sa porți un dialog constructiv despre lipsuri, plusuri şi minusuri. Este important să vezi prin ochii publicului, pentru că ei pot forma și pot deveni mai târziu la rândul lor parte din comunitatea artistică, o pot întregi. Am observat că puţini sunt cei care pun întrebări atunci când o anume lucrare le captează atenţia şi nu pentru că au deja toate informaţiile, sau pentru că nu îi interesează să afle mai mult, ci pentru că le este ruşine să  deranjeze pe deoparte, iar pe de alta, consideră că ar părea mai puţin deştepţi dacă pun întrebări. Atunci când te arăţi deschis să vorbeşti cu ei şi îţi arăţi disponibilitatea, afli că foarte mulţi oameni au multe curiozităţi şi multe lucruri de povestit. În sensul acesta mi se pare îngrijorător că deschiderea spre dialog şi punerea activă a întrebărilor nu este suficient încurajată în general. Din punctul acesta de vedere, munca de custode e foarte stimulantă, cu atât mai mult cu cât în trei săptămâni pe care le petreci aproape zilnic în pavilion (doar lunea era zi liberă) ai nevoie constant să îţi schimbi discursul, să vii cu un plus de energie, mereu fresh & cool.

O altă parte extrem de importantă este mentenanţa lucrărilor. Anul acesta, la Pavilionul României, artiștii expozanți au fost Belu-Simion Făinaru, Dan Mihălțianu și Miklós Onucsán, toţi cu  instalaţii de dimensiuni medii spre mari. Mentenanţa lor a fost crucială, pentru că lucrările lor necesitau curăţarea, iar în unele cazuri asamblarea, supravegherea atentă pentru a nu risca să  fie stricate sau furate. Practic, munca fizică a fost un factor destul de important.

E.G.: Dacă ar fi să cântărim cele două componente: social-politică și estetică, care dintre ele crezi că a avut greutatea cea mai mare în cadrul bienalei și de ce? Ne dai câteva exemple?

Dat fiind titlul şi tema Bienalei era de aşteptat ca expoziţiile să aibă o încărcătură politică puternică, dar s-a creat și o experienţă imersivă, puternic estetică,  menită să capteze privitorul.

  Pavilionul Lituaniei, marele câştigător al Leului de aur

Show-ul  Sun & Sea a fost din punct de vedere vizual o minunăţie. A fost o opera-performance pentru 13 voci, totul desfăşurându-se într-un decor inedit prin simplitatea şi expresivitatea lui: o plajă artificială.  Lumina soarelui era de fapt lumina reflectoarelor, unde mulţi oameni, aparent relaxaţi, râd, mânâncă, aruncă discul, se joacă cu câinele( un câine adevărat!). Practic, simulacrul unei zile de vară la plajă.

Scena era aranjată astfel încât vizitatorii  să stea de o parte şi de alta sprijiniţi de balustradă şi să privească de sus, printr-o perspectivă omniscientă, cum oamenii cântă despre sfârşitul iminent al lumii. Un sfârşit cauzat de lipsa de păsare şi implicare vizavi de mediu, de resursele tot mai limitate, un sfârşit care pare că nu vine exploziv şi dramatic, ci trândav şi încet, precum o zi de plajă.  

• 

Pavilionul Indiei intitulat Our time for a future caring

Au expus opt artişti extrem de diverşi, expoziţia fiind puternic încărcată politic prin prisma faptului că era dedicată lui Mahatma Gandhi şi moştenirii pe care el a lasat-o societăţii indiene. Expoziţia a reunit atât artişti contemporani, cât şi artă modernă din India pre-independenţă. Lucrările s-au remarcat atât prin frumuseţea vocabularului vizual, încorporând diverse elemente cu referinţe tradţionale şi religioase, dar şi prin puterea mesajului socio-politic.

Pavilionul Ghanei intitulat Ghana Freedom

 O expoziţie puternică. Titlul este o referinţă a momentului din 1957, când Ghana şi-a preluat independenţa de sub conducerea colonialistă a Marii Britanii.  A fost prima participare a Ghanei la Bienală, reunind retrospectiv arta post-independenţă până în contemporaneitate, regăsindu-se puternic nevoia spre găsirea unei identităţi naţionale. Un alt element important pe care s-a pus accentul este drumul diasporic pe care majoritatea artiştilor l-au îmbrăţişat, ei urmând şcoli şi activând în spaţiul occidental.  Cel mai impresionant moment a fost instalaţia video Four Nocturnes de John Akomfrah. Un film de o oră împărţit pe trei ecrane conectate între ele, care redau fragmentat episoade ale violenţei în Africa de Vest, de la genocidul germanilor asupra comunităţii Herero, până la uciderea în masă a elefanților

E.G.:   Pentru prima dată în istora bienalei s-au oferit șanse egale de expunere artistelor femei și artiștilor bărbați. Totuși, valorile sunt cele care fac întotdeauna diferența: cum le vezi prin comparație? Ai câteva lucrări din producția feminină, respectiv masculină care ți-au atras atenția? 

G.C.: Într-adevăr, anul aceasta, la Bienala de la Veneţia s-a afirmat mai mult ca niciodată arta produsă de femei, regăsindu-se în cele mai puternice pavilioane, ori ca parte dintr-un grup sau o colaborare. Inclusiv pavilionul câştigător, cel al Lituaniei, a fost regizat şi coordonat de trei femei). Nu pot decât să mă bucur că în sfârşit se pavează calea spre o industrie a artei care mai are de luptat cu misoginismul înrădăcinat[WU8] .. Diferenţa dintre femei şi bărbaţi în lumea artei reiese prin statistici care arată că expoziţiile şi showurile solo sunt în cotinuare dominate de bărbaţi, poziţiile de conducere în galerii şi muzee la fel.[3]

Pavilionul Israelului coordonat de artista Aya Ben Ron

 Pentru că tot am menţionat de voci care merită auzite, aş vrea să vorbesc despre un efort de grup, o comunitate de artişti, coordonaţi de o femeie, Aya Ben Ron, care împreună au conceput Pavilionul Israelului. Pavilionul nu doar că a surprins prin originalitate, dar a avut şi o forţă aparte prin mesajul transmis. Intitulat Field Hospital X, vizitatorul intră în realitatea simulată a unui spital, în care asistente te întâmpină asistente )care erau de fapt custozii) şi te îndeamnă să urmezi protocolul şi regulile unui spital obişnuit: îţi dau un număr de aşteptare, apoi te roagă să îi aştepţi în sala de aşteptare pe ceilalţi vizitatori pacienți până îţi vine rândul. După ce treci de experienţa sălii de Recepţie, unde vizionezi mai multe videoclipuri explicative despre sensul şi conceptul din spatele spitalului Field X, când soseşte timpul, eşti rugat să urci scările spre cele două camere numite Care Area. Ideea din spate este simplă, dar puternică: este menită să înţeleagă rolul artei ca rol de vindecare a rănilor individuale şi colective, a valorilor corupte ale societăţii. Să îi facă pe cei care au suferit nedreptăţi din diferite motive şi a căror voce a fost redusă la tăcere, să fie auziţi. Acolo eşti rugat să alegi una din patru poveşti adevărate pe care urmează să le vizionezi în Care Area:

O poveste despre abuz fizic şi sexual în familie;

Povestea unui artist Palestinian în Israel;

Povestea familiilor de emigranţi din Europa de Est, veniţi în Israel în anii 50, ai căror copii au fost răpiţi de către oamenii care lucrau în spitale şi modul cum statul şi autorităţile nu au soluţionat dispariţiile nici până în ziua de astăzi;

Povestea unor oameni din comunitatea LGBT.

 

 Trebuia să alegi  povestea care rezonează mai mult cu tine şi să privești  un videoclip în care sunt ilustrate aceste poveşti. În sală erau mulţi oameni care plângeau privind imaginile, era un spaţiu în care simţeai că  poţi să fii vulnerabil, să laşi garda jos. Experienţa a fost puternic imersivă şi se bazează pe ideea unei arte care să promoveze empatia radicală şi înţelegerea. Ceea ce este interesant este că proiectul îşi propune să fie o instituţie mobilă, care să călătorească în mai multe ţări şi să ofere modelul de vindecare, să îl perfecţioneze. Este un proiect inclusiv unde sunt implicaţi nu doar artişti, ci şi mai mulţi experţi: un antropolog, un psihanalist, un ginecolog, un profesor de drept.  Sloganul este simplu:

 

Be patient

Be a patient

Care needs time

 

 

• 

E.G.:  Să ajungem și la Pavilionul României: bănuiesc că în trei săptămâni ai avut timp să simți că „pendulezi” între mesajul despre absență al artiștilor din generația ‘80 și instalațiile acestora care sugerează pe rând: o fântână neagră, un zid al plângerii și un pat clinic așezat pe trei mașini de spălat care funcţionau în gol? 🙂 Cum te-ai simțit într-o asemenea atmosferă printre statement-uri grele socio-politice? Cu alte cuvinte, sub ce formă a ajuns la tine mesajul curatorial:” Conversații neterminate asupra importanței absenței”?

 G.C.: În cazul pavilionului României, cei trei artişti aleşi sunt uniţi prin două aspecte extrem de importante: trecutul comunist, care vine la pachet cu cenzura artistică şi faptul că fiecare dintre ei aparține dintr-un motiv sau altul de o altă naționalitate, punând în discuție condiția de emigrant din estul Europei. În cazul lui Belu Simion Făinaru este vorba despre rădăcinile sale evreieşti, artistul emigrând în Israel în anii 70, în cazul lui Dan Mihălţianu este vorba despre emigrarea în Germania după 1989, iar în cazul lui Miklos Onucsan, este maghiar născut în Transilvania. Din punctul acesta de vedere, este interesant că artişti aleşi să reprezinte România sunt ca o punte către alte naţionalităţi şi istorii, prin chestionarea unei idei de reprezentare naţională într-un spaţiu ca România.

• 

Mobilitatea culturală în timp şi spaţiu a lucrărilor de artă prezentate este un element central al ideii care a stat la baza expoziţiei, căci aproape fiecare dintre ele a mai fost prezentată în diferite contexte şi ţări, încă din anii ’80. Astfel, proiectul curatorial este acela de a arăta o înţelegere a obiectului artistic ca entitate ce nu poate fi fixată într-un singur moment istoric, într-un singur spaţiu. Mobilitatea şi reutilizarea lucrărilor de-alungul timpului este în sine un statement pentru condiţia artiştilor care odată plecaţi din ţară, trebuie să se adapteze şi să se reinventeze continuu. 

 Motivele absenţei şi conversaţiei se fac simţite în moduri diferite în fiecare dintre lucrările celor trei. Instalat pe peretele din faţa pavilionului, Monument of nothingness aL lui Belu Simion Făinaru este un fel de dublură a Zidului Plângerii, perforat de găuri în care vizitatorii pun petale de trandafir. Petalele se ofilesc şi ciclul se reia cu fiecare vizitator care pune o noua petală. Este o lucrare puternică ce încorporează temele prevalente regăsite în opera lui Belu: absenţa, sentimentul de apartenenţă şi nevoia de a crea legături între comunităţi diverse. Nevoia de a găsi un loc care poate fi numit acasă, dar nu înţeles ca stabilitate, fixat pe un teritoriu, pe un singur pământ, ci un acasă care depăşeşte ideea de naţionalitate şi limbă. Această idee se regăseşte în special în tributul său adus lui Paul Cellan, căruia i-a dedicat o instalaţie video aflată în faţa pavilionului. Figura lui Cellan se află pe un ecran pus pe un soclu, iar lângă se află un microfon. Vizitatorii sunt invitaţi să vorbească la propriu cu simulareea A.I a lui Cellan, să îi pună întrebări, să afle despre el într-un fel interactiv, iar el să răspundă pe loc. Povestea lui Celan şi modelul său autentic de a trăi şi de a face artă serveşte ca inspiraţie pentru restul lucrărilor lui Belu expuse în Pavilion. Cu această ocazie am aflat că Cellan a fost un poet de origine evreiască născut în România, ai cărui părinţi au murit într-un lagăr de concentrare din Transnistria sub conducerea generalului Antonescu. Celan a părăsit România şi a locuit toată viaţa în Franţa, iar poeziile lui au fost scrise predominant în limba Germană, deși nu a fost niciodată în Germania. El simţea că doar limba germană poate descrie sentimente puternice, tragice, fiind o amintire continuă a traumei suferite de el. Deşi fizic se afla îb Franţa, nu a scris în franceză niciodată, iar alte poezii sunt în română şi ebraică. [WU9] Astfel, foarte mulţi vizitatori germani au recunoscut figura lui Celan, mulţi îi cunoşteau poeziile şi povestea, ceea ce mi-a arătat că mesajul lui a ţintit acolo unde era menit.

Mai departe, în camera expoziţională se afla Canal Grande: The Capital Pool and the Associated Public a lui Dan Mihălţianu, o instalaţie lichidă întinsă pe toată suprafaţa încăperii. Menită să fie precum o fântână a norocului în care vizitatorii pot arunca monede, care la nivel simbolic formează arta înţeleasă ca şi acumulare de capital.  Capital Pool a călătorit la propriu prin numeroase ţări şi contexte, fiind pentru prima data expusă şi ulterior cenzurată de regimul comunist in anii 80. Întreaga încăpere era înconjurată de lucrarea The Restoration of the White Camouflage de Miklós Onucsán.  Arătând precum un şantier în lucru, lucrarea crea efectul iluzoriu de spaţiu si ţinea locul pereţilor camerei expoziţionale.  Astfel, în mod paradoxal a fost cea mai prezentă dar şi absentă lucrare. Practic, lucrările fiecărui artist erau aranjate în aşa fel încât să  aibă un dialog între ele, dar şi cu spaţiul în care se află.

• 

E.G.: Ai avut parte de vreo “conversație” uimitoare cu un vizitator(e) în pavilionul României, despre care ai vrea să povestești? 

 G.C.: Atât la galeria Giardini, cât şi la Institutul Cultural Român (cele două galerii ale Pavilionului României),  lucrările lui Belu au fost puncte de plecare pentru conversaţii interesante. La ICR se afla o instalaţie video asemănătoare cu cea în care se afla Celan, doar că figura care răspundea la întrebări era Ceauşescu.  Oameni din Europa de Vest şi America care au recunoscut figura au fost foarte intrigaţi, uneori indignaţi cu privire la motivul pentru care artistul a ales să îi reprezinte figura atât de vie, desi au trecut treizeci de ani de la căderea comunismului în România. Mulţi aveau câte o frântură de amintire de atunci despre România în acea periodă: unii care o vizitaseră, alţii care erau la curent cu ştirile din perioada aceea, sau cineva care chiar a adoptat un copil după 1989, când toţi copii din orfelinate au fost lăsaţi de izbelişte pe străzi de către stat.

Însă o poveste care m-a impresionat a venit din partea unui vizitator care locuia în Franţa. Povestea are de a face cu perioada în care antisemitismul în România devenise un pericol alarmant, perioadă despre care se vorbeşte prea puţin în contextul istoriei României. Acesta mi-a mărturisit un episod din istoria familiei lui. Tatăl lui, român-evreu, a fost nevoit să părăsească România în 1937, forțat fiind de împrejurări și de pericolul antisemitismului în România, astfel încât, a plecat în grabă doar cu un pașaport, lăsând tot ceea ce avea în urmă și stabilindu-se la Paris. I-a mărturisit această istorie dureroasă atunci când era pe patul de moarte, fiind pentru el o rană care nu se închisese niciodată. Respectivul domn a aflat în acel moment de rădăcinile lui și de atunci este interesat de cultura românească și își dorește să o înțeleagă mai bine. 

E.G.: Care a fost cea mai mare provocare pe care ai avut-o în calitate de custode, la Pavilionul României?

G.C.: Au fost mai multe peripeţii. Au fost şi mulţi nervi implicaţi, situaţii în care nu aveai pe moment ceea ce avei nevoie, dar trebuia să găseşti soluţii. Anul acesta lucrările în sine au fost complexe, supravegherea pentru a nu interveni vreo problemă tehnică )in cazul instalaţiei video de exemplu) grija să fim cu ochii pe ele tot tipul pentru că de multe ori oamenii voiau sa ia cărţile cu pagini albe din instalţia White Library: Memories of Absence a lui Belu Simion Făinaru.  

În Capital Pool oamenii nu aruncau doar bani, trebuia să avem grijă să nu ne trezim cu tot felul de obiecte surpriză. Am avut noroc cu două colege  foarte dedicate, care şi-au luat rolul în serios, astfel încât munca în echipă a fost cu mult mai uşoară decât putea fi. În anumite momente provocarea cea mai mare este să îţi păstrezi calmul.

E.G.: Sheruiești cu noi o carte de suflet, un filozof și o notă muzicală?

G.C.: În ultimul timp m-am imersat în diferite filozofii și filozofi, iar unul dintre ei este Jean Baudrillard.

Carte mea de suflet este: „Insuportabila ușurătate a ființei de Milan Kundera”.

Nota muzicală este Si minor.

 

 

• 

 

[1] https://www.labiennale.org/en/news/biennale-arte-2019-may-you-live-interesting-times

[2] https://www.scena9.ro/article/bienala-venetia-2019-incalzire-globala

[3] https://nmwa.org/advocate/get-facts

Foto Credit: Gabi Cherciu

Interviu realizat de Elena Ghițoiu