Emergența și urgența. Două stări cu gust de yantik la Catinca Tăbăcaru Gallery

La 50 de zile după ce Rusia a început să atace Ucraina, Catinca Tăbăcaru împreună cu Lesia Kulchinska a inițiat în luna aprilie primul capitol al proiectului expozițional State of Emergence/ Stare emergentă. În spațiul expozițional de pe Calea Giulești, nr.14, timp de aproape o lună, puteai vedea lucrările unui grup format din artiste și artiști, stabiliți în Ucraina, în momentul atacului. 

Finisajul expoziției, care a avut loc pe 11 iunie, în cadrul programului extins de vizitare #doijoi, a fost punctat de un performance culinar al artistei de origine ucraineană, Diana Khalilova. În aceeași zi, în spațiul galeriei partenere – Sandwich, se desfășura cel de-al doilea capitol al expoziției State of Emergence. Expoziția este deschisă publicului până la data de 22.07.2022 și poate fi vizitată la adresa galeriei, pe Calea Plevnei nr 137c, la Atelierele Malmaison. 

 

 

Emergency (urgență) și emergence (emergență) împărtășesc în limba engleză aceeași rădăcină etimologică, pe care titlul expoziției curatoriată de Lesia Kulchynska o evidențiază, semnificând două stări care se pliază una pe cealaltă: starea de urgență, instituită de războiul din Ucraina, o stare de iminență, incertitudine, teamă și fugă, se suprapune paradoxal unei stări constructive și eficiente de emergență, de acțiune și creativitate crescută în dimensiunea memoriei, imaginației și voinței. Oameni și ceea ce au construit ei au dispărut de pe harta natală, însă pământul nu a rămas sterp: rădăcinile puternice străpung statornicul necunoscut și răsar noii vlăstari.

Pe planul realității se suprapune dimensiunea creației. În pustiul concretului emerge spiritul volubil al gândului bun și al noilor idei. Devine irelevant să indicăm că forma pe care o ia acest spirit este forma artistică, când mai mult decât atât: creația artistică în sine, în interiorul paradoxului creat de război, este o formă de supraviețuire, de subzistență, poate singura…iar materia din care este manufacturată este ceea ce rămâne în urmă: lucruri devenite vestigii, lucruri personale, obiecte ale dorinței sau ale dorului de casă care devin figuri, un figurativ al cărei funcție este de a conserva amintirea sau fosta existență. Aceste lucruri, vestigii ale vieții normale de dinaintea războiului se transformă în monumente istorice, culturale, artistice. În condiții de război și post-război, în contextul unei mari pierderi, tot ce rămâne sunt resturile pe care le luăm cu noi și memoria călăuzitoare. Iar să păstrezi deoparte un vestigiu sau să manufacturezi un obiect folositor, un cuțit sau o cizmă, este tot una cu să cioplești o vrabie din lemn. Războiul și suferința te invită să vezi. Să vezi mai bine ceea ce înainte treceai cu vederea.

 

 

 

Artistul Roman Mykhailov, obișnuit să picteze în atelier pe pânze mari, a fost nevoit să găsească o alternativă prin care să continue să se exprime în timpul evacuării. A folosit instrumentul cel mai la îndemână: smartphonul, pe care a pictat digital peisaje văzute din tren. De altfel, ecranul telefonului oferă senzația unei ferestre prin care vede stepa ale cărei contururi se estompează în ștergerea fugii din calea războiului.

 

 

 

Boris a desenat în cărbune contururile lucrurilor personale și le-a lăsat în urmă ștergându-le. Peste ele a desenat altele și le-a șters având în vedere incertitudinea provizoratului. Ce a rămas este un conglomerat de urme, umbre și intenții…

 

 

 

 

Costumul artistului a căpătat tonul războiului și al morții. În fapt este același alb nativ al pânzei căreia întunericul i-a șters strălucirea. Pânză albă se ține la soare pentru ca albul să se zvânte și să se albească mai tare. Dar pânza lui Max a privit către pământul în care sunt îngropate oasele. Și oasele când zac în soare devin albe. Oasele îngropate capătă culoarea pământului…

 

The land is mine(d) 

Reflectarea asupra întregii expoziții este o stare venită pe cale performativă declanșată de artista Diana Khalilova. Performance-ul culinar “The land is mine(d)” este al celor care îl cultivă pentru a-i culege roadele, sau al celor care îl minează pentru a-l fura sau a lăsa în urma lor urmele dureroase ale vieții.

 

Numele original al artefactului culinar este yantiq, un nume tătar din regiunea Crimeei dat unui preparat comun în mai multe bucătării tradiționale din bazinul de stepă caucazian. În Azerbaijan este denumit kutabi, în Dagestan – chudu, în Basarabia – plăcintă. Este făcută din pită din aluat simplu subțire și umplută cu brânză și verdețuri. În Dagestan, locul natal al Dianei, procesul culinar începe de obicei cu a culege plante sălbatice comestibile din pădure. Plantele sunt culese de femei și copii. În timpul și după conflictele din zonă, multe mine plasate au rămas nedetonate în locurile unde aceștia obișnuiau să caute hrană, și mulți dintre ei le-au căzut victime.

Procesul de preparare al plăcintei este de obicei un proces colectiv, el necesită o unitate de forțe, care se adună într-o stare de emergență. De altfel, tema expoziției este de la bun început punctată ferm prin definirea emergenței, de către curatoarea Lesia Kulchinska: „În filosofie, știință și artă, emergența apare atunci când o entitate este observată cu proprietăți pe care părțile ei nu le au în sine, proprietăți sau comportamente care emerg numai când părțile interacționează într-un întreg”, prin urmare, în unitate.

Photo credits: Catinca Tăbăcaru Gallery & Teodor Horea