Prima dată când am aflat despre Claudia Todor, s-a întâmplat când citeam cartea „Generaţia 80 în artele vizuale” semnată de Prof. Dr. Adrian Guţă. Pe urmă, am făcut un salt de la biroul unde schimbam paginile de istoria artei la artistă acasă. A fost un salt de curaj, pentru că nu au lipsit paşii mărunţi, care de fapt sunt cei mai siguri în procesul de cunoaştere al unui artist.
Claudia Todor se remarcă practic pe scena locală a artelor vizuale începând cu anul 1996, deşi primele repere teoretice germinează în interiorul generaţiei mai tinere optzeciste, ea absolvind facultatea de pictură din cadrul UNARTE în anul 1988.
Claudia Todor este subiectul principal al unor articole biografice importante, iar lucrările ei rămân obiect de studiu pentru studenţi.
Din toate aceste surse şi de la artistă personal, am înţeles că se evidenţiază prin utilizarea unei noi mărci în arta figurativă. Lucrările ei ne pun în faţa corpului uman, care poartă efigia propriei persoane.
Noutatea îi revine tocmai datorită modului excentric de a răsturna simboluri şi semnificaţii ale unor curente din istoria artei precum pop art, prin folosirea de clişee media şi stereotipuri. Aşa cum spune Adrian Guţă „demontează un clişeu prin altul, reciclat cu (auto) ironica-posmoderna-marca autoportretistică.
Despre noul figurativism în reprezentarea artistică a autoportretului am aflat de la Claudia Todor cu ocazia interviului acordat la ea acasă. Ca urmare vă invit să urmăriţi dialogul deschis purtat cu artista.
Elena Ghiţoiu: Ai absolvit facultatea în 1988, într-un moment de închidere politică, unde artiştii erau marginalizati social şi profesional. Cum ai reuşit să treci peste moment? Care au fost soluţiile alternative la aceasta, artistic-profesional?
Claudia Todor: Cred că unii artişti nu erau atât de trişti şi de marginalizaţi… În ce mă priveşte nu prea am mare lucru de spus despre această perioadă pentru că eram într-o fază incipientă a demersului meu artistic iar informaţia nu prea există exceptând ceva cursuri de artă contemporană.
Neavând deci acces la informaţie şi călătorii, burse în străinătate, în perioada studenţiei am avut totuşi ocazia să observ că cei care făceau experiment, avangarda sau pur şi simplu săreau din rând erau puţini şi ori fugeau din ţară ori formau nişte nuclee.
Existau totuşi nişte bizarerii în compoziţiile mele şi un fel de atmosfera care anunţau ceea ce aveam să fac în viitor căci de fapt esenţa unui artist nu stă în informaţie dar fără informaţie nu e posibilă o autocunoaştere şi nici exploatarea potenţialului artistic.
E.G. : Am observat accente ale corporalităţii în creaţia ta artistică. După 89 remarc un limbaj artistic care frizează cu îndrăzneala reprezentării în spaţiul public. Spre exemplu, Turism interior/Turism exterior. Ce poţi să-mi spui legat de aceasta?
C.T. : Eu am o relaţie destul de bizară cu mine însămi. Este vorba despre solitudine, autopercepere şi raportare lucidă la lumea înconjurătoare.
Problematica referitoare la figurativismul Turismului interior şi Turismului exterior am abordat-o începând cu anii 1997-1998 când nimeni nu făcea aşa ceva încă şi răspunsul la întrebarea ta este individualismul, autodetaşarea, autominimalizarea şi în acelaşi timp exacerbarea eului, revizitarea eului de care majoritatea oamenilor nici măcar nu mai sunt conştienţi că e necesară, dar nici urmă de tendinţa sexuală, ci mai degrabă de senzualitate şi erotism.
Este vorba de o inserare a propriei persoane pe frivolitatea sumbră a Bucureştiului ca un fel de autoapărare împotriva neputinţei de a schimba ceea ce nu poate fi schimbat nici în destin nici în oraşul Bucureşti.
Incepand de prin 2005 multa lume a inceput sa foloseasca figurativul, autoportretul si arhitectura orasului respectiv Casa Poporului ca tema data de pilda de Ruxandra Balaci la deschiderea MNAC, expozitie la care eu nu am fost invitata cu toate ca ma ocupam de problematica respectiva de multi ani si as fi fost singurul artist care nu ar fi facut asta ca raspuns la o tema data …
E.G. : Înainte de 89, nu cred că poate fi vorba despre un acces liber la revistele străine de artă. Dar după 89? Care au fost sursele cele mai importante de informaţie în domeniul artei şi care te-au influenţat? Ce stil literar te-a atras (un autor reprezentativ) şi curent filosfic (dacă te-a atras)
C.T. : Înainte de 89 citeam enorm. Chiar dacă pe vremea aceea nu vedeam nu ştiu ce mari reviste străine de artă, citeam foarte mult având noroc de nişte părinţi cu o vastă bibliotecă.. iubeam literatura rusă, engleză, franceză şi americană.
După 1989 am plecat prima oară pentru mai mult timp prin 1992 un an de zile la Zurich cu o bursă în programul ARTEST şi bineînţeles am vizitat o grămadă de muzee, galerii, spaţii alternative şi underground etc.
Am o grămadă de artişti şi scriitori preferaţi eu însămi fiind o artistă cu o viziune eclectică asupra artei şi vieţii… aşa că am fost atrasă de diferite curente filozofice cum ar fi empirismul şi idealismul, de scriitorii romantici Lord George Byron, John Keats, Edgar Allan Poe şi Mihai Eminescu, artistul David Bowie, pictoriţă Frida Kahlo, video artistul Tony Oursler şi mai ales extraordinarii artişti britanici Chapman brothers.
E.G. : Observ că ai o atracţie către stereotipuri, clişee media şi banalitate. Respiri aerul cool al artei Pop preluat pe filieră internaţională dar adaptat unui stil autentic al reprezentării. Cum ai intrat în contact cu mişcarea Pop în artă?
C.T. :Preiau stereotipia şi uneori clişee media tocmai pentru a le folosi în alt sens decât arta pop. Aşa că ce fac eu e un fel de eclectism.. folosesc cromatica artei pop şi a expresionismului, simbolurile pop pe dos, naraţiuni neo realiste şi ideologie şi atitudini neo punk-totdeauna am iubit ideologia punk; Adică eu ironizez într-un fel ideologia artei pop folosind clişeele respective în sensuri în care nu au fost nici gândite nici folosite în arta pop.
Inserez în lucrările mele fragmente tratate diferit ca stil dar unificate prin viziune.
E.G. :Care este relaţie dintre Eu şi corp ? Să fie vorba despre alienare, aşa cum o văd eu în“Exerciţii de solitudine”?
C.T. :Felul cum văd eu relaţia dintre eu şi corp este cam aşa.. corpul e una şi eul e alta. Sau cam aşa… eul UNEORI se întâlneşte şi acţionează odată cu corpul. Adică sunt într-o simbioză. Unii oameni au impresia că asta se întâmplă tot timpul dar nu e aşa… Depinde însă cât de mult suntem fiecare dispuşi să acordăm atenţie fluctuaţiilor eului… ca să observăm asta. ‘Exercitii de solitudine’ este un ciclu de care mă ocup de ani de zile şi are de a face pur şi simplu cu luciditatea eului. Căci solitudinea în proporţii controlate este benefică spiritului.
E.G. : Deşi personajul feminin este cel care populează în mare parte spaţiul pictural, ce poţi să-mi spui despre raportul masculin-feminin în lucrările tale? Care este relaţia între cele două elemnte şi cum se reflectă ea în arta semnată de tine?
C.T. : Într-adevăr am folosit mult personajul feminin în lucrările mele, autoreferentialitatea şi autoportretul ca să-i spunem asa-pentru a sublinia nimicnicia vieţii, lipsa de greutate a cotidianului şi lipsa de destin. Asta nu are nimic de-a face de fapt nici cu feminismul şi nici cu narcisismul ci cu misterul, cosmosul şi fatalitatea.
Mi-e greu să mă refer la feminin şi masculin, e un subiect care limitează lucrurile şi în acelaşi timp poate prea vast şi din cauza asta interpretabil din prea multe unghiuri de vedere…
Eu pur şi simplu se întâmplă să fiu o entitate feminină şi folosesc asta în arta mea implicit sau uneori ironic dar până la urma unde este graniţa dintre feminin şi masculin? Unde vrem noi, evident.
Interviu realizat de Elena Ghițoiu
