Ramona Iacob. "Colajul e în primul rând un mod de a privi lumea"
Pe Ramona Iacob am întâlnit-o neoficial, pe instagram, în cadrul concursului /Untitled; și ca invitată în comisie, am selectat-o printre câștigătorii ediției #9, după ce am primit link-ul lucrării tăguite. M-am jucat /Untitled și am argumentat alegerea pe care am făcut-o: "Colajele Ramonei Iacob (@ramiacob) sunt poetice, cu o pasiune pentru imagine, stranii, iar colajul tăguit are un umor stiff upper lip: o casă în arhitectura anilor 70 (aș zice) în fața căreia stă plantat mândru un gentilom englez de final de secol 18 proptit în baston - la fel cum ar fi stat, în secolul căruia îi aparține, în fața unei case coloniale construită într-una din coloniile din Pacific în care tocmai s-a mutat, doar că aici colonia e secolul 20." (Ioana Iuna Șerban /#9 Untitled)În urma selecției #9/Untitled, i-am luat un interviu Ramonei Iacob, pe care vă invit să-l urmăriți în exclusivitate pe artevezi: 
Ioana Iuna Șerban: Descrie-mi pe scurt profilul tău de artistăRamona Iacob: Mi-e cam imposibil să îmi văd propriul profil pentru că, ori nu știu care să fie oglinda, ori se schimbă din timp în timp, ori nu-mi mai bat capul cu asta. Acum mă imaginez/mă închipui a fi veșnicul student :)I.Ș. Este colajul o punere în scenă?R.I. Așa am debutat în arta colajului, pe ideea asta - colajul ca punere în scenă; la bază, la una din baze :), sunt regizoare de teatru, sunt obsedată de teatru de la 15 ani și intrând pe terenul ăsta destul de recent și neavând nici o pregătire în artele vizuale am încercat să găsesc corespondențe. Iubitul meu, care e pictor, a avut o profundă influență în migrarea asta a mea târzie spre artele vizuale. Teatrul pentru mine nu e o artă vizuală, ci o arta care operează cu invizibilul.Dar da, chiar am găsit multe corespondențe între teatru și colaj - colajul este în primul rând un mod de a privi o lume atât de diversă, de segregată, iar nevoia de a uni elemente disparate vine la mine din teatru; e tot o comunicare spontană, cea din timpul lucrului, doar că piesa se scrie pe parcurs, iar spectatorul apare mai târziu :) 
I.Ș. Cum vezi relația ta cu imaginile prin prisma colajului?R.I. Imaginile se aleg parcă singure, mi se arată sau nu, am o mulțime de albume din care decupez, se cer unele pe altele sau se resping, pare că au un fel de autonomie a lor și tot învăț să mă port cu ele.I.Ș. Fragment sau întreg – pe care dintre ele pui accent în momentul realizării colajelor?R.I. Am două categorii mari de colaje, unele axate pe detalii mai mult sau mai puțin mici, mai mult sau mai puțin multe, dar un fel de epopei :) în căutarea unei armonii autonome, ascunse, și altele din două trei elemente. Deci și, și. 
I.Ș. Ai realizat anul trecut în incinta UNATC o murală din colaj autocolant. Cum vezi această lucrare în cadrul instituției?R.I. Din câte am aflat oamenii se bucură că văd lucrarea acolo. Ea face parte dintr-un concept mult mai larg gândit de arhitecta și scenografa Gabi Albu și de rectorul UNATC, Liviu Lucaci, care presupune renovarea întregii școli, de la intrare, culoare, băi, până la dotarea sălilor cu tot ce presupune o clasă de teatru, podea adecvată, reflectoare, sunet și altele de care nu știu. Nu pot decât să mă bucur că fac și eu parte din toate astea! Iar murala de la UNATC este o lucrare de artă colaborativă. 
I.Ș. Volumul de poezie Satao, al lui Radu Nițescu, a apărut în 2020 la Casa de Editură Max Blecher cu ilustrații din colajele tale. Împreună ați creat și cartea-obiect eponimă: Radu a scris de mână poeziile din volum iar tu le-ai reinterpretat în colaj. Care e lumea pe care o transferă din poezie aceste colaje?R.I. Nu-mi dau seama. Când am lucrat la ea am tratat-o ca pe un experiment, am reacționat spontan la fiecare poem din cartea lui Radu în funcție de starea pe care mi-a dat-o atunci, pe moment, și acum nu pot să evaluez ce a ieșit. Dacă am mai face încă o carte-obiect poate ar ieși o cu totul altă lume de imagini. Cineva spunea că încarcă prea mult atâta amar de imagini :) și poate are dreptate; dar pînă la urmă mă bucur că i-a plăcut lui Radu, să îl întrebăm pe el :).
Ioana Iuna Șerban: Descrie-mi pe scurt profilul tău de artistăRamona Iacob: Mi-e cam imposibil să îmi văd propriul profil pentru că, ori nu știu care să fie oglinda, ori se schimbă din timp în timp, ori nu-mi mai bat capul cu asta. Acum mă imaginez/mă închipui a fi veșnicul student :)I.Ș. Este colajul o punere în scenă?R.I. Așa am debutat în arta colajului, pe ideea asta - colajul ca punere în scenă; la bază, la una din baze :), sunt regizoare de teatru, sunt obsedată de teatru de la 15 ani și intrând pe terenul ăsta destul de recent și neavând nici o pregătire în artele vizuale am încercat să găsesc corespondențe. Iubitul meu, care e pictor, a avut o profundă influență în migrarea asta a mea târzie spre artele vizuale. Teatrul pentru mine nu e o artă vizuală, ci o arta care operează cu invizibilul.Dar da, chiar am găsit multe corespondențe între teatru și colaj - colajul este în primul rând un mod de a privi o lume atât de diversă, de segregată, iar nevoia de a uni elemente disparate vine la mine din teatru; e tot o comunicare spontană, cea din timpul lucrului, doar că piesa se scrie pe parcurs, iar spectatorul apare mai târziu :) I.Ș. Cum vezi relația ta cu imaginile prin prisma colajului?R.I. Imaginile se aleg parcă singure, mi se arată sau nu, am o mulțime de albume din care decupez, se cer unele pe altele sau se resping, pare că au un fel de autonomie a lor și tot învăț să mă port cu ele.I.Ș. Fragment sau întreg – pe care dintre ele pui accent în momentul realizării colajelor?R.I. Am două categorii mari de colaje, unele axate pe detalii mai mult sau mai puțin mici, mai mult sau mai puțin multe, dar un fel de epopei :) în căutarea unei armonii autonome, ascunse, și altele din două trei elemente. Deci și, și. I.Ș. Ai realizat anul trecut în incinta UNATC o murală din colaj autocolant. Cum vezi această lucrare în cadrul instituției?R.I. Din câte am aflat oamenii se bucură că văd lucrarea acolo. Ea face parte dintr-un concept mult mai larg gândit de arhitecta și scenografa Gabi Albu și de rectorul UNATC, Liviu Lucaci, care presupune renovarea întregii școli, de la intrare, culoare, băi, până la dotarea sălilor cu tot ce presupune o clasă de teatru, podea adecvată, reflectoare, sunet și altele de care nu știu. Nu pot decât să mă bucur că fac și eu parte din toate astea! Iar murala de la UNATC este o lucrare de artă colaborativă. I.Ș. Volumul de poezie Satao, al lui Radu Nițescu, a apărut în 2020 la Casa de Editură Max Blecher cu ilustrații din colajele tale. Împreună ați creat și cartea-obiect eponimă: Radu a scris de mână poeziile din volum iar tu le-ai reinterpretat în colaj. Care e lumea pe care o transferă din poezie aceste colaje?R.I. Nu-mi dau seama. Când am lucrat la ea am tratat-o ca pe un experiment, am reacționat spontan la fiecare poem din cartea lui Radu în funcție de starea pe care mi-a dat-o atunci, pe moment, și acum nu pot să evaluez ce a ieșit. Dacă am mai face încă o carte-obiect poate ar ieși o cu totul altă lume de imagini. Cineva spunea că încarcă prea mult atâta amar de imagini :) și poate are dreptate; dar pînă la urmă mă bucur că i-a plăcut lui Radu, să îl întrebăm pe el :).
I.Ș. Cum vezi valența lirică a colajului?R.I. Nu poate fi decât lirică, adică personală. Poetică poate fi sau nu, după cum se aleg imaginile, dar mă bazez mult pe valența comică a colajului - e eliberatoare.I.Ș. În meme e folosită metoda colajului într-o manieră crowdsourcing. Care e abordarea ta față de meme?R.I. Ca spectator îmi plac foarte multe, le văd ca pe un fel de nouă manifestare a la commedia dell’arte, după care sunt înnebunită; nu am avut impulsul să și fac pentru că sunt de cele mai multe ori cam defazată față de ultimele comedii involuntare, dar cine știe? 