Neon Cola. Fotograful colorist în 'perioada albastră'
Sunt de părere că șansele apar atunci când îți păstrezi încrederea în oameni și rămâi deschis la dialog. Mai ales dacă vorbim despre comunitatea artistică independentă, unde relația dintre artiști și specialiști ar trebui să fie una aproape simbiotică.Astfel am răspuns cu entuziasm la provocarea lansată de amica mea Elena Est de a participa ca jurat în cadrul concursului /Untitled, dedicat artiștilor emergenți.Așa am avut ocazia să-l descopăr pe artistul fotograf Teodor Horea, căruia i-am luat un interviu exclusiv pentru artevezi.com. Am discutat despre fotografiile lui pe film color, despre ecologia spațiului estetic, lumină și realitate din perspectivă fotografică.
Vă invit și pe voi să-l cunoașteți mai bine în interviul pe care l-a acordat în exclusivitate pentru artevezi:
Ioana Mîțu: Care sunt elementele la care ești întotdeauna atent atunci când fotografiezi?
Teodor Horea: Sunt atent la curățenia spațiului. O culoare are puterea să mă oprească în loc, reacționez spontan în fața ei, dar curățenia spațiului este căutarea mea conștientă și îndelungă. Dacă aș fi spus "curățenia locului" aș fi riscat ca sensul să capete o conotație civică, strict ecologică. Dar daca spun "curățenia spațiului" deja ideea de curățenie se extinde dincolo de granițele obișnuitului palpabil, ale aparentului banal și transcende în dimensiunea spațiului spiritual și indisolubil imaginar. Pentru a conserva curățenia se cere exact existența interfeței mecanice, în cazul de fată fotografia...prin care creez modele. Întorcându-mă la realitatea imediată, obiectul atenției se manifestă în raportul loc-locuire-contaminare. Și aici vorbesc despre o ecologie a spatiului estetic, prin urmare despre o ecologie întreprinsă de estetică... în mine se manifestă un idealism personal de a considera că cea mai frumoasă lumină nu poate transforma cel mai urât obiect în cel mai frumos obiect sau într-unul măcar frumos, dar într-un obiect expresiv. Probabil. Mai mult, cea mai frumoasă lumină nu poate transforma ceva care repugnă de-a dreptul în definiția sa; acesta va rămâne inert sau va ieși în evidență exact ca respingător. Se creează un conflict între ideea personală (despre care sunt convins că nu-mi aparține cu strictețe) și realitatea ca atare pe care ulterior o captez prin fotografie (acest ca atare este desigur relativ...) Pt că fotografia începe prin a arăta lucrurile ca atare, adică statusul lor spontan, cum se manifestă în aparența lor (cum le vedem noi imediat). Mai departe intervine etapa adâncirii în organismul său, în mecanismul pe care îl numim imagine-cadrată-care-
I.M.: Care sunt cele trei întrebări pe care le-ai pune fotografului tău preferat din toate timpurile?
T.H.: Voi anula într-un fel cerința, dar prefer să fiu onest în răspunsul meu: nu aș pune nicio întrebare fotografului meu preferat. Cel putin nu în prima instanță. Pentru că răspunsurile mi le-a oferit deja. Pe parcurs s-a format pentru mine o relație de mentorat prin care am învățat de fapt să privesc o fotografie, am învățat s-o citesc de la intenția fotografului până la rezultatul final. Să-i măsor contrastele, gradațiile cromatice, juxtapunerile cromatice, detaliile în umbră, detaliile în lumină... Și să fiu onest până la capăt, este vorba depre Harry Gruyaert. Nu l-aș întreba nici despre viața sa pentru că probabil mi-ar răspunde cu întrebarea: nu ai văzut de-ajuns pe unde am fost și ce am făcut? Când le-ai descoperit și le-ai privit pentru prima oară nu ai simțit măcar o frântură din ceea ce am simțit eu când eram acolo, cu toate că tu nu erai atunci acolo? și, deși le vezi după decenii de la facerea lor, aproape că ai fi acolo?! ... că așa e o fotografie...ca "steaua care a răsărit" a lui Eminescu către care e-"o cale atât de lungă" dar ea a murit de mii de ani.
Refuzul meu de a nu-l întreba ceva s-ar opri atunci când mi-aș aminti că împărtășim amândoi același fond profesional. Și eu am studiat cinema - imagine de film, și activez în domeniu, și el a studiat imagine de film și a profesat și în domeniul televiziunii, pe vremea când televiziunea era un fenomen cultural revoluționar. L-aș întreba de ce nu a continuat să facă cinema. Știu că îl admira foarte mult pe Michelangelo Antonioni și cred că i-a și modelat sensibilitatea în a creea spontan fotografii cu încărcătură puternică atmosferică și narativă, de a spune povești. Antonioni este și un pionier al cinemaului cromatic în care culorii i se conferă valențe simbolice și atmosferice. Harry Gruyaert duce această tradiție la apogeu.
I.M.: Ce-ți dorești de la tine, ca fotograf, în viitor? (Ne poți vorbi despre un proiect pe care-l dezvolți sau despre o tehnică nouă pe care vrei să o înveți?)
T.H.: În prezent desfășor o serie de lungă durată pe nume "Black Sea, blue period" care combină cercetarea fotografică asupra țărmurilor Mării Negre cu bine cunoscuta temă a perioadei albastre întalnită la pictori căreia îi confer valabilitate în expresia cromatică fotografică.Printr-un viitor proiect îmi doresc să depășesc normele fotografice și să rotunjesc puțin sfera lumii personale, combinând fotografia cu lumina scenică, sunetul și muzica, domeniu în care de asemenea activez. Dar nu toate suporturile de fotografie functionează astfel pentru mine; am găsit potrivit să folosesc polaroidul. Odată cu declicul prin care hârtia foto miniaturală din aparat este expusă luminii, pentru că imaginea este imprimată direct, ea este și expusă vederii cinci minute mai târziu. Și este și gata înrămată. De inspirație medievală, bucolicul și miniatura constituie noul meu concept care se prezintă sub numele de lucru "Dincolo". Fotografiile vor funcționa în sine parțial. Partea cea mai importantă va fi expunerea, în care pereții, montajul lor pe perete, rama, lumina aruncată peste, joacă un performance în care privitorul va fi implicat direct, ca element al "compoziției". Privitorul se va expune pe el însuși prin participarea ca privitor. Va privi activ. Despre el este vorba în concept.
