Diana Matilda Crișan. Un dialog despre intimitate, în spațiul public

  În anii ’70, în Germania, dezbaterile despre necesitata predării educației sexuale în școli au răscolit spațiul public mai mult ca niciodată. După ce s-a stabilit constituțional integrarea educației sexuale în programul didactic, ruptura dintre taberele conservator-religioase și cele liberale a devenit tot mai ireconciliabilă. Astăzi, ca și atunci, în România se întâmplă o situație similară; iar discuțiile despre sexualitate ar trebui să depășească spațiul privat în țările post-socialiste, pentru că ceea ce găsim în urma lor este un vid atât legislativ, cât și ideologic.  În acest context, arta vizuală care atinge o tematică feministă în mod asumat a fost pentru mult timp un teren nișat, iar corpul feminin un subiect tabu. În ultimul timp se evidențiază prin prezența constantă în spații expoziționale artiste precum Ioana Stanca și Raluca Ilaria Demetrescu, care folosesc acul și ața pentru comunicarea unor moduri de auto-reprezentare și explorare a sexualității dintr-o perspectivă subiectivă, intimă, adesea cu încărcătură psihanalitică.În contextul revalorizării artei textile în arta contemporană, dintre artiștii emergenți, reușește să se facă remarcată Diana Matilda Crișan. Figura corpului feminin devine element central în universul lucrărilor ei, unde se împletesc scenarii vizuale variate, de la practici BDSM, la experiențe auto-biografice și unde personajele feminine capătă uneori valențe mitologice de tip: femeia-demon, femeia-sirenă.În urma unei expoziții la MNAC, două dintre lucrările Dianei au fost ținta unor reacții virulente pe social media. Oana Lovin, influencer anti-vaccin și anti-corectitudine politică, deplângea într-o postare situația artei „progresiste-occidentale care strică oamenii.”  Urmăritorii Oanei au reacționat prin atacuri personale și injurii la adresa Dianei, fapt ce dovedește că pentru o parte din societatea civilă, vidul lăsat de lipsa unui dialog adecvat despre sexualitate creează reacții scandaloase la vederea corpului feminin în spațiul public, în instituții considerate importante.Astfel, am fost curioși să aflăm cum se raportează Diana la procesul ei creativ, la arta feministă și la implicațiile sociale ale acesteia într-un interviu exlcusiv pentru ArteveziGabi Cherciu: Ești una dintre artistele, care se remarcă prin faptul că folosesc materialul textil ca instrument principal în realizarea lucrărilor. Care este istoria ta în ceea ce privește relația cu textilele?Matilda Crișan: Deși am o formare în pictură, în ultimii doi ani artele textile au predominat în practica mea, poate și datorită valorii cathartice, producându-se o descărcare emoțională imediată atunci când acul străpunge materialul. Apropierea de această tehnică a coincis cu perioada trăită la Paris, unde am remarcat cu admirație cum acest mediu depășește metodele tradiționale, având o prezența consistentă pe scena artistică contemporană.  Din lucrările tale recente reiese nevoia de a explora tematic specificitatea genului feminin. Care sunt aspectele feminității pe care ai vrea să le comunici prin ceea ce faci?Pentru că mă interesează și dimensiunea educativă a artei, nu doar forma fără fond, susțin necesitatea educației sexuale în școli prin simbolurile prezente din lucrări.Țesând în jurul unor mitologii persoanele, abordez teme ca identitatea de gen, transgresiunea erotică, extinderea esteticii corpului queer, orientarea sexuală, poziția femeii în lumea artei, subiecte de care mă lovesc în viața cotidiană atât în calitate de femeie artist, cât și ca individ. Mă intrigă dublul standard vizavi de corpul feminin, utilizat constant atât în media cât și în artă, cu toate acestea, clitorisul, adevăratul organ sexual feminin, este practic invizibil. Pe de o parte, avem o suprasexualizare a corpului (cu precădere cel feminin), pe de altă parte, această ignoranța pe care oputem exemplifica cu întârzierea descoperirii clitorisului în forma sa completă (către Helen O’Connell) abia în 1998.  Consideri că putem vorbi în general de anumite forme de exprimare în artă care să fie specific feminine vs masculine?Consider că arta nu are gen. În timpul proiectului de licență “CIRCUIT”, am întâlnit mulți oameni curioși să afle sexul artistului, imaginându-și că acele compoziții erau realizate mai degrabă de o forță masculină. Mi-ar plăcea să devină irelevant sexul artistului, să anulăm această paradigmă binară femeie/bărbat.  Povestește-ne despre proiectul tău ,,Cu Chiloții la vedere". Pe Instagram l-ai descris ca pe o formă de protest față de un moment rușinos din viața ta în care te-ai simțit judecată. Cum a fost receptată decizia ta de a face proiectul de către oamenii din jurul tău, atât din industrie cât și în afara ei?La final de 2017 pe când locuiam la Paris, am trecut printr-o experiență traumatică, un scandal monstru cu dat afară din casă, făcut bagajele și revenind în țară pentru câteva săptămâni, doar pentru că cineva mi-a văzut o pereche de chiloți uitată la vedere prin casă. Revenită în București, în urma scandalului, mi s-a părut metoda perfectă de a reacționa, lucrând la acest proiect “cu chiloții la vedere”, în care brodez simboluri feminine. În cheia în care “art is my weapon”, m-am folosit de propriile resurse ca să mă răzbun, iar alegerea chiloților tetra amintește de primelemele experiențe sexuale cu o fată, care aveau loc prin acești chiloți pe care ea îi purta. Iar ca să răspund la ultima întrebare, reacția mea preferată a venit din partea lui Mihai Pop, care s-a gândit să-mi semnaleze existența unei practici similare, a unei artiste din Turcia, Zehra Dogan, de care mă bucur să aflu cu această ocazie. Am oplăcere vinovată în a descoperi  sincronicități.  Recent, pe internet, s-a deschis subiectul plagierii artistice cu dezbateri diverse despre ce constituie sau nu un plagiat. În general, cum te poziționezi față de nevoia de recunoaștere a muncii unor artiști precursori? Ar putea artiștii crea legături sau referințe mai clare către influențele lor? Crezi că este necesar?După cum spune Michel Schneider, ”suntem întotdeauna mai puțin originali și mai puțîn plagiatori decât am crede”, așadar, nu mă încred în mitul improbabil al originalității. Sunt de părere că un discurs al originalității în artă, mai ales în arta contemporană, este o pură ficțiune. Nu mai știu de unde, dar am auzit o anecdoată despre cum se reproduc fragii, care se potrivește de minune în acest context. Plantei-mamă îi crește o tulpină foarte lungă, care se înalță până prinde alte rădăcini, trăgându-și seva din cel dintâi butas, și produce fructe mai mari și mai frumoasedecât planta-mamă, dat fiind că îi fură substanța. Apoi sincronicități există de când lumea, de aceea balanța se înclină înspre autenticitate, cea care cântărește mai greu.  În lucrările tale este accentuată nevoia de a crea vizibilitate asupra corpului feminin și funcțiilor lui fiziologice, precum menstruația. Dincolo de vizibilitate, care este mesajul pe care vrei ca privitorii să-l citească printre rânduri despre acesta?Cu toate că majoritatea compozițiilor își au izvorul în mitologii și istorii personale, ajung să aducă vizibilitate asupra copului feminin și funcțiilor fiziologice, în fapt pentru că sunt lucruri universal valabile. Am abordat teme tabu despre menstruație, plăceri sexuale, fantezii, corp, produse de igienă etc, iar acest lucru a șocat în expoziția de la MNAC. Deși nu sunt o persoană conflictuală, m-am bucurat să stârnesc aceste reacții negative, pentru că am reușit să ating un nerv adânc în corpul privitorului, întărind astfel rolul artei, care este acela de a învinge tabuuri șiprejudecăți. Totodată mi s-a confirmat calitatea transgresivă a proiectului.  Spune-ne trei artiste despre care consideri că am face bine să le cunoaștem și să le îndrăgim munca.Judy Chicago este una dintre artistele a cărei creație a influențat într-un mod categoric opțiunile formale ale parcursului meu artistic, ceea ce înseamnă apropierea de broderie si ilustrarea corpului feminin. Louise Bourgeois (daca ar mai fi în viață), a cărei operă, cu precadere lucrarea textila ”Ode à l’Oubli”, a devenit o sursă notabilă de inspirație pentru cel mai romantic doliu de despărțire, pe care l-am exprimat asemeni ei, într-o carte cu ilustrații brodate. și nu în ultimul rând, Tracey Emin, care a devenit proeminentă pentru factura sa rebelă și controversată. Una dintre cele mai faimoase lucrări ale ei, „Everyone I Have Ever Slept With 1963–1995” stă la baza dezvoltării proiectului meu omonin, dedicat tuturor partenerilor pe care i-am avut din 1995 până în prezent, fiecăruia dedicându-i o păpușă voodoo (intitulată cu un cod format din inițiala partenerului/partenerei șianul nașterii, plus vârsta pe care o aveam la momentul întâlnirii). Este o lucrare ce transcende granițele, făcând public ceea ce în general este păstrat privat. Apreciez la Tracey Emin calitatea sa expresionistă, funcționând precum un cifru de amintiri și emoții intime și universale.   Care este cea mai recentă expoziție unde îți putem vedea acum lucrările? Povestește-ne puțin despre.În momentul de față, expun la Muzeul Național de Artă Contemporană, etajul 4, în expoziția ”Modulated Histories/ Istorii Declinate” curatoriată de Laboratorul Artistic (Dana Pârvulescu, Iselin Luisa și Miruna Moraru), alături de alți tineri artiști. Iar al doilea spațiu expozițional este Leilei Gallery, care prezintă o expoziție de grup transgresivă, care pune accentul pe exercițiul specific de documentare și creare, pe neconvențional, provocare, interogare și inovație, curatoriată de Prof. univ. dr. Petru Lucaci. 

 Dacă ai putea locui într-o imagine, cum ai vedea-o? Venindu-mi multe imagini în același timp, nu știu pe care să o aleg, în același timp am o plăcere cumplită de a trăi aici și acum.