Dana Jiloveanu. Brutalul realului în ilustrația naivă

Pe Dana o cunosc de câțiva ani. Dar nici acum nu aș putea spune că o cunosc îndeaproape. Când eram colege de muncă, pentru mine era fata cu un râs de copil care se joacă pe uliță, cu gura până la urechi, și uneori de un umor extrem, tipic medicilor rezidenți care nu mai au timp de ei și mereu au acel ceva care ține de umor negru.Am redescoperit-o pe instagram. Aceleași ilustrații naive pe care le făcea și înainte, însă de data asta with a dark twist. M-a impresionat. Mi-a amintit de o Vrană (despre care am mai scris aici), doar că în format digital. O vrană 2.0, încă la început, fără școală sau cine știe ce ghidaj conceptual din partea vreunui mentor, care da, publică amestecat și lucrări valoroase, și lucrări care s-ar potrivi mai degrabă într-un caiet de schițe. Dar am văzut potențial în ea și mi-am dorit să scriu. Așa s-a născut acest articol.  

Dana e mereu metonimică. Decupează părți din întreg le reasamblează într-un mod care rupe semnificația. Dar nu doar o rupe, ci de multe ori o resemnifică până la refuz, fiecare detaliu poate însemna ceva. Compoziția de detalii iese astfel din interpretare. Nu de fiecare dată. Dar uneori, când se întâmplă asta, îți poți da seama că e vorba de un flux al conștiinței estetice. Procesul ei creativ se desfășoară astfel: desen asiduu într-un caiet de schițe. La care revine. Peste zile, peste săptămână, își așterne cuvintele încercând să-și dea seama ce a mânat-o să deseneze în acel moment. Când își dă seama, începe versiunea finală, cea digitală, mult simplificată, esențializată, epurată de detalii în exces, lăsându-le doar pe cele care nu „fură” din întreg.Interesant este faptul că această interpretare ulterioară, reflecția asupra actului de a desena, nu e dusă până la capăt. Cel puțin nu în ilustrația finală. Poate că Dana ar avea de câștigat dacă și-ar ilustra unele desene recente exact așa cum le-a așternut pe hârtie, dând la o parte exercițiul de interpretare și/sau de formalizare pentru transmiterea ideii ei către ceilalți. Inteligibilul trebuie dinamitat pentru ca ea să poată evolua ca artist. Sigur, nu în totalitate. Dar ilustrațiile recente au potențial poate chiar mai mare decât cele digitale care se pot găsi pe contul ei de instagram.În Untitled apare un personaj uman dar nu tocmai (și fără gen!) descoase un firicel de gând dintr-un ghem de gânduri. Descoaserea este palidă, zmeul firav. Sunt prea multe de descâlcit; procesul de auto-înțelegere e prea lent în comparație cu cel de creație. Pentru a ajunge acea ruptură a realului care pătrunde în ilustrațiile ei naive aproape invaziv, procesul de auto-înțelegere va trebui să rămână nefinalizat. Nu are încotro. Este definiția ad-literam a realului lacanian: frica ce ne împiedică să înțelegem cu adevărat lucrurile din jurul nostru. Impresia că am lăsat aragazul deschis, anxietatea care ne umple ființa, teama că nu vom revedea pe cineva drag. Dar până aici cu paranteza teoretică. În Pandemică gândire liberă apare o femeie însărcinată cu un televizor care teleghidează toate personajele din jurul său e o referință clară la știrile epuizante, generatoare de angoase, din timpul pandemiei. Cumva procesul de creație devine infertil din această cauză. Gândurile tuturor vuiesc de griji și anxietăți, toate subiectele de conversație se învârt în jurul aceluiași lucru, e o epuizare generală, o oboseală de proporții sociale, care aici devine realul care rupe. De fapt e prezent doar realul, ilustrația și-a pierdut deja naivitatea prin violentarea din partea realului. E atipică printre ilustrațiile sale. Dar acest fapt nu înseamnă că cele în care naivul e încă proeminent sunt mai puțin valoroase. Din contră.  Piatră, foarfece, hârtie, o evidentă trimitere la jocul copilăriei pe care îl știm cu toții, pune o întrebare interesantă: Ce se întâmplă când jocul devine o povară? Jocul mundanului. Jocul în care încercăm să ne echilibrăm, să ne stăpânim, să ne împăcăm contrariile. Contrastul violent dintre culoarea covorului și x-urile care formează modelul său, dintre întunecimea bolovanului și și rozul pal care se observă în reflexiile sale vag lucioase, toate aduc la suprafață visceralul. Intensitatea trăirii se infiltrează violent în naivitatea ilustrației. Din punctul meu de vedere cea mai reușită dintre toate lucrările sale.  X-ul care apare în această ultimă ilustrație e un laitmotiv. De regulă apare laolaltă cu 0 în diverse ilustrații. X și 0. Hit or miss. Pierzi sau câștigi în funcție de cum joci jocul mundaneității, un joc în care pare că nimeni nu e câștigător. X și 0. Ce pot face eu cu un trup atât de mic? X și 0. Ce pot face eu cu un trup feminin cu care nu mă împac, care mi-e impropriu? Un lung șir de x și 0 care ne alcătuiesc viețile naive. O viziune kleeniană asupra lucrurilor de zi cu zi, grijilor mărunte, îndurerările mici, dorurile minore, toate traversate de o pâclă viscerală care pare că știe încotro se îndreaptă aceste micimi și își strigă revolta.  Naivul, mereu prezent în ilustrațiile sale, seamănă cu cel al Ecaterinei Vrana. În manifestare, în fluxul estetic pe care îl generează, chiar dacă se îngemănează diferit cu brutalul realului, chiar dacă se încheagă diferit, în ilustrație și în digital, față de picturile cu tușă groasă ale Vranei. Dana Jiloveanu promite multe. Evoluția ei ca artist depinde în paralel de dialogul ei cu ea însăși și de felul în care relaționează cu propriul mecanism estetic. Spun în paralel pentru că între cele două simt o tensiune, o creștere, respectiv o descreștere, sau invers. Dar o voi urmări cu interes. Pentru că întotdeauna am simțit o mare plăcere să văd cum îmi sunt date neașteptările înapoi peste față. O pălmuire bine-venită a felului în care „citim” oamenii la prima vedere.