Silviu Dancu, PR-ul de la MARe, se joacă /UNTITLED
Un concurs poate fi ca un joc, și numai la final îți dai seama dacă te-ai jucat de-adevăratelea sau doar așa de amorul artei, cum se mai spune. Iar dacă rezulatul te determină să te iei prea mult în serios, atunci jocul este cel care te elimină, devenind o cursă pentru cei care fac parte din el. Mai în glumă, mai în serios, ar putea fi și cazul concursului /Untitled, concursul online de pe instagram dedicat săptămânal de artevezi - artiștilor emergenți și specialiștilor în domeniul industriilor creative.Fenomenul /Untitled a făcut că obiectivitatea să devină subiectivitate și a transformat comisia oficială într-un “joc de selecție” (Ilina Schileru). Este concursul unei noi ere online, acolo unde își dau întâlnire artiștii cu specialiștii; și acolo unde ideea lui Joseph Beuys despre artă, în care afirma că putem fi cu toții artiști capătă noi valențe în contextul globalizării online./ UNTITLED a ajuns la ediția a 12-a, unde s-au primit peste 80 de tagg-uri de la artiști pe lucrări din producție recentă, actuală: adică 12 specialiști invitați peste 40 de artiști prinși în competita de afirmare online. În fiecare ediție, au fost selecționați unul, până la doi câștigători, artiști newcommers. Galeriști, curatori și PR-iști și-au revendicat statutul decident într-un “joc de selecție” unde fiecare a avut libertatea să-și creeze propriile reguli și criterii de judecată. Încă o dovadă că arta reprezintă o zonă de dezbateri continue în ceea ce privește subiectivitatea ei este faptul că invitații noștri din comisie au ținut morțiș, de la început, să sublieneze subiectivismul implicării lor; iar “doldora de un subiectivism asumat și declarat” este selecția invitatului nostru din ediția a 12-a, Silviu Dancu, PR la MARe. Subiectiv sau obiectiv, oricum ar fi ales participantul nostru să fie, noi credem că lucrările de artă pe care le-a comentat au trecut testul “pubelei” tocmai prin “contaminarea pe care o are cu arta venită pe linie profesională, în comunicarea pentru instituții și organizații culturale “ ( S. D.)Și chiar dacă Silviu Dancu a afirmat de la început că nu este specialist în artă, deși lucrează la un muzeu de artă, am înțeles că nu confundă opinia cu argumentul și una din regulile concursului /Untitled este ca invitatul să spicuiască argumentul selecției. Mai mult ca sigur, Silviu a citit cărți grele, cu acțiune amplă, science-fiction sau romane polițiste, pentru că nu s-a putut abține și a scris despre fiecare lucrare în parte, care a fost tăguită de artiști pe instagram cu @artevezi3. Regula a fost să scrie doar despre lucrarea câștigătoare, dar el a scris despre toate. :) Așa încât, realizându-și propriul mecanism de selecție, vestea a bucurat pe toți artiștii implicați, care iată, că acum au șansa să se afirme într-un articol scris în exlusivitate pentru artevezi.Dacă ne lăsăm ghidați după spusele artistului contemporan Grayson Perry, că "opera de artă trebuie să fie într-un context unde găsești artă”, atunci avem convingerea că userul nostru de pe instagram Silviu Dancu, tocmai ce a “scormonit” în căutarea unei opere de artă, într-un context efervescent, pe care ni-l oferă platforma de socializare instagram. Dar oare este suficient ca artiștii să numească o lucrare - operă de artă ca ea să fie considerată ca atare? Evident că nu. Trăim vremuri tulburi, unde opțiunea se confună cu plăcerea și printre atâtea astfel de opțiuni, ai nevoie de repere cât mai clare, dacă nu pragmatice.Să vedem care este relația lui Silviu Dancu (PR la MARe) cu granițele artei și care dintre lucrări obține pe această cale eticheta UNTITLED. :) Cu alte cuvinte, să vedem cum se joacă Silviu, / UNTITLED. 
La mine au ajuns link-uri cu lucrări postate de 7 artiști pe care ii voi numi după denumirea de cont in ordinea care mi-a fost trimisa: daaani_blume, blurry juice, anca.constantinescu.art, lacra.grozavescu, ana.popa, laura_asmaranducai și vladimir_paun_76. Să zicem câteva cuvinte despre lucrările propuse de ei."Iată că ne aflăm dincolo de cuvânt și de dialog, captivi irecuperabili ai un <<regim digital>>"
daaani_blume a propus o serie de zece lucrări sub titlul generic ”Conversation Leftovers: Hubris towards a digital regime”. Mi-a plăcut că a pornit de la obiect real, pe care l-a lucrat, a plecat de la decupaj și de la muncă manuală, pentru a ajunge cu el în virtual. Așadar, introdus în mediul virtual, obiectul real a fost subordonat virtualului, iar informațiile tehnice, (laconice și hermetice – dar tocmai de aceea fascinante pentru că introduce ”autoritatea” tehnologiei), capătă – prin atribuire - un rol estetic. Ideea de ”work in progress” este evidentă și asumată. Suntem păcăliți că vedem un ”șantier”, o lucrare în desfășurare, așteptăm finalul, dar de fapt filmul s-a oprit chiar acolo, în acel cadru care constituie fiecare lucrare din serie sau fiecare cadru din lucrarea compusă dintr-o serie de 10 cadre. Pentru că, în esență, fiecare lucrare este un screenshot din cadrul unui proces care pare că s-a oprit brusc.Sigur, artistul nu a inventat roata, iar tipul acesta de abordare nu este nou. Game-urile, de exemplu, au fost de mult surse de inspirație pentru artiști care au realizat lucrări din simple screenshot-uri pe care au intervenit minimal, prin filtre, adaosuri, decupaje sau chiar prin modificarea perspectivei, explorând și documentând astfel universuri și ”realități” virtuale, la fel cum un fotograf, un portretist, un peisagist ar explora și ar documenta oameni și peisaje reale. Duncan Harris, Dina Farmer, James Pollock, Iain Andrews etc. sunt exemple concludente.Unii artiști chiar au preferat să lase nealterate acele cadre alese de ei ca fiind relevante, așadar au decretat că un screenshot asupra căruia nu au intervenit deloc este deja o lucrare, fapt care a trezit dispute privitor la calitatea de artă a acelor lucrări. Aspect cel puțin interesant, cât timp am acceptat de peste un secol că un pisoar instalat într-o expoziție este, deja, un obiect de artă. Un soi de ready made actual, screenshot-ul artistic ne obligă să ne întrebăm în ce sens actul artistic mai înseamnă ”a face”, iar nu ”a alege” sau ”a defini”.Titlul seriei mi-a atras atenția: ”Conversation Leftovers: Hubris towards a digital regime”. Titlul este cheia cu ajutorul căreia pătrunzi sensul dorit de artist sau prin care te pierzi în ea. Chiar și atunci când titlul nu aparține artistului, ci este dat ulterior, în scop practic, pragmatic, ba chiar și comercial, titlul tot are impact asupra lucrării. Iar titlul ales de daaani_blume este extrem de puternic și de complex. Pe de o parte avem ”Conversation Leftovers”, pe de altă parte avem ”Hubris towards a digital regim”. Un titlu care ne trimite la un scenariu distopic, din zona cyber punk, care ne descrie o lume nu atât post-apocaliptică (o temă mult prea uzată), cât mai ales post-limbaj, aș zice chiar că e ceva wittgenstein-ian aici (poate sunt prea hazardat!?), dar iată că ne aflăm dincolo de cuvânt și de dialog, captivi irecuperabili ai un ”regim digital”. Un regim reprezintă puterea sub legile căreia se află cetățenii acelei lumi, iar aici ni se spune că puterea este digitalul, sub legile căruia care am ajuns cu toții, vanitoși sau din vanitate (dar și impostori în auto/supra-evaluarea noastră).Așadar, în literele, cifrele și-n semnele de punctuație decupate, tăiate, neterminate, indecis poziționate, reproduse concret (fie blurat, schițat, fie limpede) pe un material real, ”virtualizat” apoi într-un proces de editare în care a și găsit forma finală a lucrării sale, daaani_blume a reușit să-și susțină titlul! El nu doar ne amenință că vom ajunge (prin hybris) la capătul oricărei conversații, implicit la capătul istoriei, riscând să eșuam sub regimul strict al digitalului, ci, mult mai grav, el ne avertizează că am ajuns deja!
"Personajul este undeva între caricatură și personaj dintr-un basm ( …)"
blurry juice s-a jucat. Se vede și se simte și în comentariile cu care-și însoțește propunerile. A desenat pe farfurii reciclabile (ne anunță că e începutul unei colecții/serii încă în plan) dar nu numai. Nu voi vorbi despre acele lucrări, mi-a atras mai mult atenția miniseria în care ne prezintă portretul unei femei (să fie un soi de autoportret ironic?), în trei ipostaze definite fiecare de propriile combinații cromatice (chestie care m-a trimis cumva involuntar la arta pop a lui Warhol). Din păcate este o lucrare neterminată (așa cum ne avertizează și autoarea). Desenul este bun, îmi place mult linia, se simte acolo o plăcere aproape alintată, are ceva din ilustrația de carte, personajul este undeva între caricatură și personaj dintr-un basm, dar care totuși ni se prezintă aici indecis, fără o concluzie, fără o ”rezolvare”. Putem zâmbi în fața lui, dar vom trece mai departe, declarându-ne curioși să aflăm cum va arăta în forma finală.
"Privirea mea caută din reflex un reper, o narațiune, o formă ce poate primi un nume și un sens..."
anca.constantinescu.art a propus lucrarea ”Annke what?”, o lucrare de mici dimensiuni (20 x 20 cm), nonfigurativă, abstractă, în care culoarea vie, aprinsă, socializează bine cu cele reci, metalice. Nu mă pricep la decodificarea unor astfel de lucrări, în fața lor mă încearcă mereu un soi de perplexitate, e aceeași perplexitate pe care o resimt și-n cazul unor stiluri de jazz sau, uneori, în cazul dansului contemporan. În cazul acestui tip de artă, pe care tind să-l expediez (uneori pripit) în zona decorativului, adică acolo unde forma și culoarea sunt narcisiste, îndrăgostite de ele însele, privirea mea caută din reflex un reper, o narațiune, o formă ce poate primi un nume și un sens...
"Poate că nimic nu este mai dificil astăzi decât să faci fotografie, tocmai pentru că a devenit atât de simplu să fotografiezi!"
lacra.grozavescu s-a prezentat cu o fotografie: ”Loneliest Man on Earth”. Poate că nimic nu este mai dificil astăzi decât să faci fotografie, tocmai pentru că a devenit atât de simplu să fotografiezi! Într-o epocă în care gadgeturile au democratizat până la banalizare actul și procesul de a fotografia, în care aplicațiile și filtrele unui smartphone permit și celui mai nepriceput utilizator să se apropie de performanțe pe care, altădată le descopereai doar în cazul profesioniștilor, ei bine, într-o astfel de epocă a devenit extrem de provocator și de dificil să ”faci” fotografie.Zilnic, milioane de poze sunt încărcate în mediul online, pe platformele de socializare - numai pe Instagram, vedem că de la lansarea acestuia cu un deceniu în urmă și până acum au fost postate peste 50 de miliarde de fotografii pe platformă. Sigur, în cele mai multe cazuri fotografiile constau în selfie-uri și-n poze cu pisici, dar există și sute de mii sau chiar milioane de fotografii de calitate, cu narațiune, compoziție, cu subiect asumat și pe teme de orice fel (portret, peisaj, arhitectură, urbanism, natură, social, reportaj etc.) Aproape că mă miră când (re)descopăr faptul că mai există artiști dedicați fotografiei. E aproape încăpățânare! Îndărătnicie! Îmi par ca niște voci care îndrăznesc să cânte o melodie proprie, clară, în mijlocul unui vacarm de nedescris, dar având pretenția deopotrivă ciudată și prometeică de a fi auziți. Ei bine, ”melodia” compusă de lacra.grozavescu chiar se aude! Iar mie, cel puțin, îmi sună foarte bine.Îmi place tot: compoziția - minimalistă, austeră, curată, simplă, melancolică, plină de lirism. Cromatica: pe de o parte avem cerul mohorât, nordic (autoarea ne și spune în comentarii că fotografia este făcută în Islanda, în 2018), ce se completează cu solul întunecat, jilav, frământat, iar pe de altă parte avem stridența vie a mantiei de ploaie purtată de personajul solitar, și cea a stâlpilor de ghidare, colorați într-un portocaliu reflectorizant, ce ”răsar” drepți, la distanțe egale, pe ambele margini ale drumului. E un drum iluzoriu, un drum sugerat, e ca o idee de drum. Iar stâlpii delimitatori mai degrabă subliniază abstractul acestuia, căci în absența lor drumul nici nu ar fi existat, iar micile șanțuri în care stâlpii au fost instalați nu ar fi avut nici o putere de evocare, ci s-ar fi pierdut lesne în monotonia aproape hinpotizantă a acelui câmp (eventual ar fi dispărut la prima ploaie mai sănătoasă).Personajul din imagine merge exact pe acest ”drum” desfășurat între stâlpi, deși i-ar fi fost la fel de ușor (sau de dificil!) să meargă pe ”alături”, adică în afara spațiului delimitat, neexistând vreo diferență notabilă între aspectul și textura solului din ”interior” și cel al solului din ”afară”. Vedem, așadar, că ”cel mai singur om pe pământ” se supune întru totul, ca unei fatalități, semanticii impuse de stâlpii reflectorizanți, deveniți aici stâlpi de orientare și instrumente de ghidaj. Se supune acelui ghidaj ca unui destin. Omul merge pe acel drum și nu pe lângă, fiind captiv al acestui sens introdus artificial, merge pe acel drum ca și cum nu poate altfel, deși... poate!Îmi place și felul în care artista a lucrat la nivel de proporții și de perspectivă, în sensul că linia orizontului nu este chiar la mijloc, ci puțin sub axa orizonatală a cadrului, iar drumul este doar cu puțin în dreapta centrului imaginii, în timp ce personajul nostru solitar este doar cu puțin în dreapta axei drumului. Aceste mici devieri, aceste ”descentrări”, altfel prin nimic spectaculoase în ele însele, ba chiar de școală, își fac treaba de minune aici. O simplitate sofisticată.Doar că aceste soluții simple devin cu mai mult decât mici ”rezolvări” elegante ale compoziției atunci când observi că vântul suflă dinspre stânga, făcând ca mantia personajului să se lipească de trupul acestuia și să fluture puternic spre dreapta. În acel moment ai sentimentul surprinzător, edificator într-un anumit sens, că întreaga deviere de la centru (a drumului pe câmp și a omului pe drum) nu mai este o alegere estetică a fotografului, ci că este o deviere naturală, determinată de un vânt fenomenal, invizibil într-o imagine altfel decât prin efectele sale cosmice. Și abia atunci realizezi că poate personajul principal nu (mai) este omul, ”cel mai singur om de pe pământ”, cel atât de vizibil cu mantia sa fosforescentă, ci vântul – adică exact acel ceva ce nu poate fi... fotografiat!
"Să fie, oare, un autoportret în cheie jungiană?"
ana.popa. Participă cu ”Șerpoaica” (Variante de colorizare digitală a unui desen de linie). Ca și în cazul portretului feminin realizat de blurry.juice avem un singur desen, dar cu mai multe soluții cromatice. Linii subțiri, fine, compoziție reușită, are ceva dintr-o ilustrație de carte, dar poate fi și un vitraliu cu influențe art deco. Șarpele este răsfățat în artă, e mult prea încărcat simbolic pentru a nu ocupa un loc important în reprezentările vizuale ale diferitelor culturi, civilizații, epoci, religii și spiritualități. Ambivalent, trickster, șarpele este deopotrivă taumaturg, vindecător, ispititor, înțelept, demonic, înrudit cu dragonii și cu balaurii diferitelor mituri și basme. Îl știm atât de bine, încât nici nu prea mai are sens să vorbim despre el. Doar că ana.popa nu ne vorbește despre acel șarpe arhetipal, ci, printr-o singură schimbare de gen ea a răsturnat perspectiva. Șerpoaia, iar nu șarpele, ne zice artista, iar asta face ca totul să se inverseze la nivel de percepție, ne face să ne gândim, de exemplu – de vrem să ne oprim la celebrul pasaj biblic – că nu șarpele a isptit-o pe Eva, ci șerpoaica l-a ispitit pe Adam, iar asta face ca întreaga narațiune a Creației să fie văzută într-o cronologie diferită, nouă și totuși aceeași, ca atunci când te uiți la negativul unui film. Șerpoaica din desenul/desenele propuse aici e o ființă ”vegetală”, e metamorfoza unei frunze care devine reptilă abia la nivelul capului. E reprezentată într-o lume luxuriantă, paradisiacă, culorile pastelate (dar reci) sugerează o armonie și o ordine aproape carteziană într-un univers aparent entropic. Să fie, oare, un autoportret în cheie jungiană?
"Apa este o metaforă a feminității, a pântecelui, a fertilității, dar și a abisului, a necunoscutului născător de angoase."
laura.asmaranducai se prezintă cu un video: ”apa”. Un non-titlu, mai degrabă, căci definește pleonasmic ceea ce se vedea în mod explicit. M-a trimis cu gândul la instalația lui Martin Leveque (Floating Water) în care acesta ”expune” reflexia undelor unei ape, dar nu spun prin aceasta că ar exista vreo influență. Am stat minute în șir cu ochii în video-ul realizat de laura.asmaranducai, mult timp nici nu mi-am dat seama dacă văd un filmuleț mai lung sau dacă, dimpotrivă, revăd la nesfârșit într-o serie nesfârșită, un fragment de câteva secunde. Dinamica mută (videoul nu are sonor) a apei, felul în care undele imprimă mișcare și produc o metamorfoză ciclică a obiectului inert de pe fundul recipientului (să fie o coadă de lingură?), culoarea ca de smarald translucid, toate aceste detalii aproape că mi-au indus un soi de dependență. Cred că aș fi în stare să mă uit ore în șir, să descopăr, să învăț și apoi să aștept repetarea acelor modele în care geometria riguroasă și forma imprevizibilă se definesc reciproc în videoul realizat de laura.asmaranducai. Aproape că aud clipocitul apei. Un joc al iluziilor, în care ceea ce se mișcă determină aspectul a ceea ce este imobil, apa este o metaforă a feminității, a pântecelui, a fertilității, dar și a abisului, a necunoscutului născător de angoase. Fără explicații însoțitoare, lucrarea prezentată de laura.asmaranducai ni se prezintă nudă, mută, dar plină de tâlcuri posibile în care poți risca să te rătăcești.
[video width="1080" height="1920" mp4="https://artevezi.com/wp-content/uploads/2021/01/APA-Asmaranducai-Laura.mp4" loop="true"][/video] "Titlul unei lucrări face parte din lucrare. O constrânge. I se impune."
vladimir_paun_76 a propus lucrarea ”LT4”, seria ”Godzilla (1, 2, 3 și 4)” și lucrarea ”380 de ani”. N-am să mă opresc la ”LT4” (sper să nu fie cu supărare), dar am să vorbesc despre seria ”Godzilla” și despre ”380 de ani”https://www.instagram.com/vladimir_paun_76/”Godzilla” este un titlu riscant, aș zice, pentru că trimite la un nume puternic, extrem de fertil. Și, după cum ziceam, titlul unei lucrări face parte din lucrare. O constrânge. I se impune. Iar ”Godzilla”, nu doar că ne aruncă mental în legendele, miturile și basmele japoneze (și, prin ele, mai departe, la cele chinezești), dar avem referința mult mai actuală și mai puternică a filmelor dedicate acestui kaijū rege, cunoscut drept Godzilla sau Gojira. Monstrul pe care îl ”cunoaștem” azi a apărut mai ales în universul cinematografiei, încă din 1953, în regia lui Ishiro Honda - dar după ce a fost (de)scris de Shigeru Kayama – așadar într-o eră în care bomba atomică își arătase deja efectele devastatoare în Hiroshima și Nagasaki – iar despre Godzilla știm că se animă și că se hrănește cu energie nucleară.Așadar putem zice că Godzilla este un star-pop în sine, cu puternice rezonanțe istorice, și cu referințe explicite la o traumă nu doar a Japoniei, ci implicit a omenirii. Trimiterile către acest monstru atomic sunt, așadar, riscante tocmai pentru că sunt simplu de făcut. Pleiada de filme și de regizori (celebri!) care au construit de-a lungul timpului un profil anume acestui personaj fictiv reprezintă deopotrivă o sursă de inspirație, dar și de inhibare. Așa că atunci când trimitem explicit la el suntem obligați să răspundem la întrebări precum: Unde vom descoperi Godzilla în această lucrare? În ce fel îi ”traducem” semnificația culturală (dar și caracteristicile impuse în decenii de cultură pop) în propriile noastre lucrări? Cum anume vom face o trimitere explicită către acest ”icon”, fără a-i trăda semnificația deja cunoscută? Și dacă o vom ”trăda”, cum vom reuși acest lucru fără a produce o rupere între lucrarea noastră și titlul pe care i l-am dat? Pe scurt: cine este Godzilla din reprezentările noastre?În seria lui vladimir_paun_76 putem vedea victimele unei explozii atomice. Lipite, topite, contorsionate avem de-a face nu atât cu acei monștri fantastici, cât cu victimele lor. Cu noi înșine! Predomină un negru adânc, funest, în care culoarea este mai degrabă un accident, uneori impus chiar de ”recuzita” figurinelor pe care le folosește. Sau poate că pentru artist, Godzilla este figurina comercială, dar strivitoare prin număr, figurina de serie, mică – dar omniprezentă – idol al unei societăți de consum. Nu mi-este clar, poate speculez. Mă opresc aici cu interepretarea privind această serie, căci – trebuie spus – mi-a atras mai mult atenția lucrarea ”380 de ani”.
”<<Loneliest Man on Earth>> va fi alegerea mea finală"
La o primă selecție m-am oprit la trei lucrări pe care le menționez în ordine aleatorie: ”380 de ani” de vladimir_paun_76, ”apă” de laura.asmaranducai și ”Loneliest Man on Earth” de lacra.grozavescu. Dar pentru că nu am voie să aleg mai mult de o lucrare m-am decis, în cele din urmă, că ”Loneliest Man on Earth” va fi alegerea mea finală.
