Am văzut „Nu mă atinge-mă” de două ori. Prima dată de curiozitate, iar a doua oară am venit cu agenda să-mi iau notițe. Notițe pe care, evident, nu mi le-am putut lua pentru că era întuneric. Până la urmă am început să scriu pe telefon, cu părere de rău pentru cei doi spectatori care s-au mutat din cauza mea, după ce m-au bodogănit cu vână. Cele ce urmează sunt o sintetizare a notițelor. Pastile eseistice, asta mi-e scriitura. Ori se dizolvă, ori nu.
Montaj instinctual. O azvârlire a unei fleici de șoc, a unei unde de trăire viscerală, pe soclul pe care ochiul privitorului poate să se plimbe în voie. O amplificare care sperie, sau cel puțin trezește disconfort. Un disconfort frate cu cel pe care-l trezește degetul supradimensionat al fotografului suprarealist al lui Bataille (revista Documents): Boiffard. Amenințarea prezenței copleșitoare a Celuilalt.
Adina Pintilie reușeste să ne inducă stări de șoc și apoi să ne introducă într-un safe space. La foc automat. Un caleidoscop de intensități în care suntem imersați numai ca să le descoperim blândețea. Sutem invitați să ne adăpostim în acest cocon într-un mod insidios, intradiegetic. Se ia o imagine-șoc și se îmblânzește. Însă tehnica de montaj scapă oricarei rețete. Un amalgam cu iz neorealist. Adina Pintilie își creează propriul limbaj cinematografic în care ne rostește nerostitul. Citat aproximativ: „Laura, I’m trying to understand why I’m doing this kind of research. I still haven’t managend to express why I’m here. It’s not in the words area. It comes from earlier. Before words. I only have access to in my dreams”.
Îmbinarea asumat imperfectă dintre sunet și imagine din timpul conversatiei dintre Adina si Laura; deschiderea filmului în care ambiguitatea sonoră lasă loc interpretării (e un oftat, e o respirație apăsată, sunt sunete orgasmice?); scenele rupte de film – o ruptura studiată, evident (la fel cum în pictură avem tonuri rupte, în cinematografie avem scene rupte) – în care Laura e filmată din spate deplasându-se pe stradă pe muzica viscerală a celor de la Einsturzende Neubauten; plimbarea camerei pe suprafețe de piele care devin peisaje epidermice și care morfosintetizeaza unul dintre personajele masculite într-un alt personaj feminin; laitmotivele sonore care scapă interpretării și care traversează filmul; tăieturile de montaj în miezul conversațiilor – toate articulează un limbaj necontrolat perfect stăpânit.
Adina Pintilie stăpânește limbajul sonor nestăpânindu-l. Îl deschide, îi despică funcția de interpretare. Și e o ruptură-anadyomene. Prin care se ițeste dincolo de cuvantul tras cu plasa la mal dintre valurile sonore și care se scurge înapoi pe masură ce il tragem către noi, către interpretabil. Și face asta într-un mod baconian. La fel cum Bacon arunca guguloiul de culoare pe pânză – spontan, instinctual, dar în același timp studiat, exersat – Pintilie decalează, rupe, reia spectral sunetele filmice.
La nivel de tehnică aș încadra-o, dacă trebuie neapărat, într-un neorealism visceral de avangardă – o categorie inventată ad-hoc, ca, de altfel, toate pastilele mele eseistice care îmi sunt cârjă pentru a vorbi despre „Nu mă atinge-mă.” Am acoperit tehnica, am acoperit viziunea, însă experiența vizionării trebuie neapărat trăită. Și nici nu poate fi altfel decât trăită, odată începută vizionarea.
Irina Gabriela-Rus alumna CESI
Am avut o disertație despre anxietate și râs la Francis Bacon și James Ensor. Îmi plac cuvintele hubermaniene și imaginile rizomatice. Uneori fac colaje suprarealiste inspirate de Max Ernst. Feministă. Deleuzeană. Semidoctă.
