Sunt aproape patru ani de când am văzut prima mea Vrană, la Aiurart, în cadrul expoziției: „Disper, deci exist”. M-a impresionat densitatea baconiană a tușei care venea în contrast cu grija kleeniană a reprezentării, naivă și în același timp antropologică. Da, visceralul poate fi antropologic, atâta vreme cât individualul e privit în perspectivă. De fapt, afundarea în propria experiență a artistei, o face, paradoxal, să ia distanță. Aici intră în scenă antropologicul. Și nu e de mirare, având în vedere că multă vreme a pictat cruci, sicrie și cimitire. Grosimea tușei ne afundă în individual, în vreme ce naivitatea reprezentării ne aruncă în depărtări. Am spus odată că „moartea lui Klee mestecă ciungă și i se rupe de voi”. La Vrana e tocmai invers, noi mestecăm moartea și ni se rupe de intensitatea trăirii.
Intesivul zace ca un animal hibernal în culoare și în tușă. Naivitatea nu face decât să îl potențeze. Naivitatea este franchețea copilărească. Un copil care de mic a primit cu inimă deschisă poveștile necenzurate ale fraților Grimm, precum și nursury rhymes englezești. Eroii din povești pentru copii și din basme. Toate Vranele sunt personaje de acest fel. Nu doar în pictură, ci și în scriitură.
Într-una din însemnările ei de jurnal, menționa că citește acatistul sfântului Ciprian, dezlegătorul de blesteme și vrăji: „Am citit mai departe. A țipat și mai tare! « Pleacă!! » Și m-a împins… Eu am tăcut… Am citit mai departe […] Am văzut o carte zburând. […] M-am așezat la loc lângă raclă, am continuat să citesc.” Aici Vrană este voinicul cel cu cartea-n mână născut, din basmul eponim cules de Ispirescu, dar acesta e un exemplu atipic, care nu face justețe visceralului. Sau poate cel puțin nu „face” aparența visceralului.
Pierderea de sine în peisajul sculptural și antropologic înseamnă automat regăsirea individualului, intensitatea tușelor mătură pe jos cu orice ochi care în mod normal ar rămâne indiferent. Uneori culoarea e stoarsă pe pânză direct din tub. Alteori e cuțitată după aplicare. Densitatea e frenetică prin excelență. Densitatea e un dans pe care Vrană-l dansează de parcă ar fi singură acasă în pielea goală: „Nu-mi pasă dacă pictez prost sau bine. îmi face mare plăcere să storc toate tuburile de culori și să întind culoarea cu mai multe cuțite. atât.”
Vrană varsă realul, îl scoate din ea sub formă brută. Vrană este o supapă prin care se scurge necontrolat realul, carne din carnea ei, percepție din percepția ei, pui din puiul ei, pește din peștele ei, lacrimi din lacrimile ei. VRÁNĂ, vrane. Gaură rotundă sau dreptunghiulară făcută la butoaiele înfundate, pentru a putea introduce sau scoate vinul, murăturile etc. 2. Parte a morii prin care curge făina. Din bg. vrana. Antropologia ad-hoc a Vranei.
Infanteluricul e în floare și se deschide odată cu întinderea culorii cu cuțitul pe pânza diagramată, planificată, dar în același timp infiorată de posibilități texturale și volumetrice. Dacă pictura ei s-ar traduce în muzică electronică, versurile ar suna cam așa: And she never got sad and she never got sick and she never got weak in the belly of this beast called painting [transcriere imprecisă după Grimes, Belly of the Beat]. Cam atât am avut de zis despre Cati Vrană, acest etern copil visceral.
Să se odihnească în pace!
Autor: Irina Gabriela-Rus alumna CESI.
Sursă foto
Am avut o disertație despre anxietate și râs la Francis Bacon și James Ensor. Îmi plac cuvintele hubermaniene și imaginile rizomatice. Uneori fac colaje suprarealiste inspirate de Max Ernst. Feministă. Deleuzeană. Semidoctă.